Sărbătoarea fotbalului a cucerit Madridul

UEFA ar fi dorit ca sîmbătă să se joace doar acest meci. În România probabil nu s-a aflat

Cînd i-a venit ideea de a muta finala Ligii Campionilor, cum ar veni cel mai important meci al celei mai importante competiţii […]

UEFA ar fi dorit ca sîmbătă să se joace doar acest meci. În România probabil nu s-a aflat

Cînd i-a venit ideea de a muta finala Ligii Campionilor, cum ar veni cel mai important meci al celei mai importante competiţii continentale intercluburi, într-o sîmbătă, Michel Platini a gîndit la o sărbătoare a fotbalului. Ar fi vrut ca această partidă să fie una singură în această zi, pentru a întări ideea de „cea mai cea”. Nu cred să-i fi trecut prin cap că într-o ţară numită România se va juca o etapă întreagă de campionat, şi încă ultima, astfel ca tot ceea ce trebuia să însemne sărbătoare a fotbalului să fie înlocuit cu sărbătoarea discuţiilor nesfîrşite ale personajelor ce au cotropit acest sport la noi, a lui „a fost, sau n-a fost”, dar, din păcate, nu în varianta de cinema, a lui TAS, a lui blat sau neblat, a lui Gigi şi a celor ca el.

Din păcate, faptul că, în premieră în istoria acestei competiţii, o ţară numită România a avut un titular în finala Champions League a trecut undeva în plan secund, înlocuită fiind de obiceiurile noastre profund mioritice.

Din fericire, la 2500 de kilometri de această ţară, la Madrid, a fost sărbătoarea dorită de Platini. Încă din seara de vineri, dar mai ales în dimineaţa de ieri, italieni şi nemţi deopotrivă au invadat capitala Spaniei, aducînd fiecare după sine euforia, cheful de distracţii, setea de a cunoaşte lucruri inedite, cum ar fi o bere nouă, un vin nou, ori foamea de a vedea diferenţele culinare dintre Spania şi ţările lor.

S-a estimat undeva la 100.000 numărul turiştilor veniţi la Madrid în acest week-end. Dar şi undeva la 50 de milioane de euro totalul cîştigurilor de pe urma vizitei lor, de unde se vede că organizarea unei astfel de finale e extrem de profitabilă. E nevoie însă de o infrastructură perfectă, pe care Madridul o are, de o reţea de transport în comun excelent dispusă, pe care

Madridul o are, de un număr suficient de hoteluri, pe care Madridul le are, şi măcar de 600-700 de restaurante şi baruri, pe care Madridul le are. Stadionul, pe care Madridul îl are, devine o chestiune oarecum secundară, deşi în esenţă de la existenţa lui pleacă totul.

Autobuzele fanilor
Altfel, bucuria fotbalulu a fost peste tot prezentă. Roşul lui Bayern şi negru-albastru de la Inter au depăşit graniţele Fan-Zone-urilor construite de organizatori, grupurile de suporteri ducîndu-şi bătălia lor particulară pe unde se nimereau să se întîlnească. Bătălie ce consta în cine strigă mai tare lozincile de încurajare, unde italienii, mai inventivi şi mai aplecaţi spre artistic, au cîştigat, dar şi cine dă gata mai repede halbele de bere, unde nemţii nu prea au avut rival.

Marea găselniţă a acestei finale a reprezentat-o invadarea de către fani a autobuzelor turistice, care-şi făceau turul obişnuit al oraşului. Astfel că mai toate atracţiile, de la Palatul Regal zarzuela la cel al premierului Zapatero, Moncloa, ori de la Prado la celebrul parc Retiro, aerul finalei putea fi respirat. Din păcate, Plaza Mayor, locul unde poate ar fi fost cel mai nimerit teritoriu pentru o astfel de „dezbatere” de idei, era ocupată de o expoziţie în aer liber a Biroului de Turism al Franţei, astfel că Puerta del Sol, aşa-numitul kilometru zero al Madridului a devenit locul de întîlnire.

Şi, evident, „Santiago Bernabeu”. Legendara arenă, poate cam bătrînă pentru standardele de astăzi, dar mustind de o istorie irecuperabilă şi de legende ale acestei competiţii, s-a împărţit în două, iar abia aici ambele tabere au putut să-şi dea frîu liber imaginaţiei.

Căpitanul şi steagul său
Cristi Chivu a fost primul jucător al Interului care şi-a pus pe spate steagul ţării sale. Gestul său a fost imediat urmat de alţi coechipeiri

Au fost destui români sîmbătă seară pe „Bernabeu”. Oficiali ai Federaţiei, ziarişti, familia lui Cristi Chivu şi prietenii săi apropiaţi ori pur şi simplu iubitori ai fotbalului adevărat care au avut norocul să-şi procure un bilet de intrare la „Sărbătoarea Fotbalului”, aşa cum a dorit Michel Platini să se numească prima finală a Ligii Campionilor disputată într-o zi de sîmbătă.

Toţi, probabil, am trăit meciul privind cu un ochi la derularea jocului şi cu celălalt la Cristi. Căpitanul „naţionalei” noastre ducea fotbalul românesc într-un colţ de Univers unde obiceiurile păguboase ale celor de acasă nu vor putea ajunge niciodată. Tărîmul interzis multă vreme românilor a devenit acum un vîrf cucerit de un băiat de 29 de ani, urcat acum mai bine de 10 ani, din Reşiţa ce-i rămăsese prea mică, direct în trenul gloriei, cu o haltă forţată, Craiova, una specială, Amsterdam, alta normală, Roma, şi în fine, cea mai importantă, Milano. Acum înţelegem, toţi cei care, la vremea respectivă, n-am priceput, şi ne-am grăbit criticînd-o, decizia lui Chivu de a alege Inter, şi nu Barcelona, atunci cînd a fost cazul. Barcelona lui Ronaldinho şi Messi era atunci un El Dorado pentru orice fotbalist, numai că o stea norocoasă veghează asupra fiecăruia şi-i arată drumul în viaţă.

Meciul lui Chivu…
Nu i-a fost uşor căpitanului. L-a avut în primire pe Robben, cel mai periculos om al lui Bayern. L-a scăpat o dată, l-a faultat de cîteva ori, l-a mai împins şi ciocnit atunci cînd arbitrul nu-l vedea, dar în general şi-a îndeplinit misiunea. Cu ajutorul lui Pandev, a cărui generozitate în efort merită un capitol aparte, pe care-l chema mereu lîngă el, arătîndu-i unde să se poziţioneze astfel ca dublajul să fie asigurat, în momentul cînd mingea era la olandez. A avut şi cîteva momente în care simţul său de anticipaţie a apărut, a fost contondent în unele dueluri, a fost, cu alte cuvinte, în meci. Şi, cine ştie?, putea fi erou, dacă în repriza a doua, cu cîteva minute înainte să iasă, Sneijder l-ar fi lăsat pe el să bată o lovitură liberă din preajma careului. S-a apropiat, s-a aşezat ca pentru şut, însă olandezul a tras el, deloc grozav, în zid, deşi poziţia era mult mai bună pentru un stîngaci.

După ce a ieşit, a numărat de pe bancă minutele pînă la final, la fel ca toată suflarea interistă. Iar cînd poliţistul Howard Webb a fluierat sfîrşitul, a zbughit-o spre teren, unindu-se într-o îmbrăţişare colectivă a descătuşării.

…si gestul său emoţionant
Apoi a urmat gestul care pe noi, românii de pe margine, care continuam să-l urmărim doar pe el, ne-a acoperit de emoţie. S-a dus glonţ spre un colţ al terenului, a izbutit să treacă de barajul oamenilor de ordine, a cerut şi a primit un steag. S-a înfăşurat în el şi aşa costumat a continuat să se bucure. A fost primul care a făcut-o, după el s-au luat toţi ceilalţi stranieri ai Interului, Eto’o imediat, Stankovici, Maicon, argentinienii toţi.

Înfăşurat în steag s-a îmbrăţişat cu Mourinho apoi a aşteptat, alături de toţi ceilalţi, clipa sa de glorie. Mai întîi a primit de la Platini medalia de campion, apoi a avut ocazia de ridica deasupra capului trofeul care-i răsplateşte pe cei mai buni, chiar înaintea lui Diego Milito, eroul finalei.

Modelul german
Sărbătoarea s-a prelungit în vestiar mult. Foarte mult. O oră şi jumătate l-au aşteptat ziariştii pe Jose Mourinho să apară la conferinţa de presă. Dar au avut de ce să stea, portughezul anunţînd el însuşi ceea ce, de fapt, nu mai era un secret: va pleca la Real Madrid. Tot cam o oră şi jumătate l-am aşteptat şi noi, ziariştii români, pe Cristi Chivu, într-o zonă mixtă plină ochi, unde camerele de televiziune se amestecau cu microfoanele radiourilor şi reportofoanele jurnaliştilor, sub flash-urile fotoreporterilor, totul într-o entropie colectivă ce i-a făcut pe riguroşii organizatori de la UEFA să se recunoască învinşi. Nimeni nu şi-a mai respectat poziţiile stabilite de dinainte, fiecare a căutat să-şi găsească locul cel mai bun.

Pînă a venit Chivu, am avut ocazia să vedem comportamentul exemplar al fotbaliştilor lui Bayern, la trecerea lor prin faţa ziariştilor. Sub ochii atenţi ai ofiţerului de presă, care avea  grijă ca nici un ziarist german să nu fie nemulţumit, jucătorii lui Van Gaal au răsouns întrebărilor. Ba chiar Marc van Bommel, care încercase să dribleze un grup de jurnalişti, a fost prompt întors din drum, în vreme ce Rummenigge a fost nevoit să apeleze la cunoştinţele sale de italiană pentru a răspunde şi la întrebările venite de la adversari. De altfel, se vorbea în toate limbile posibile, fiecare ţară prezentă la finală avînd reprezentanţii săi. Singurul de la Bayern care n-a vorbit a fost Robben, care a trecut repede prin zonă, flancat de doi bodyguarzi.

Bucuria campionilor
Şi apoi au început să curgă campionii. Primiţi cu urale, cu aplauze, chemaţi dintr-o parte în alta, vorbind în italiană, în franceză, bătînd cuba cu ziariştii, îmbrăţişîndu-se cu ziaristele. Primul a ieşit Quaresma, flancat de un bodyguard, gest complet inutil, de vreme ce nimeni nu a fost interesat de el. Maicon a vorbit cu toată lumea, Eto’o la fel, Materazzi, singurul italian al finalei, era eroul lor, Sneijder s-a dus glonţ la presa olandeză, iar Balotelli a trecut avînd steagul Italiei pe umeri. Notă discordantă a făcut Arnautovici, care a părut uşor dus cu capul, stîrnind rîsetele tuturor celor prezenţi. A apărut vorbind la telefon, s-a tot învîrtiti printre culoare pînă s-a pierdut, momentul său de glorie terminîndu-se cu dilemă rostită în gura mare: „Unde mama dracu’ e autocarul?”.

Într-un final a apărut şi Chivu. Printre ultimii. Încă transpirat şi oarecum marcat de efort. Era ora României 2, spre dimineaţa. Meciul se terminase de mult, momentele sale de glorie abia încep.

„O finală de Ligă nu se joacă, se cîştigă”
La nici două ore după ce a devenit campion european, Cristi Chivu a vorbit despre sentimentele de dinainte, din timpul şi de după un astfel de meci

Cînd stai faţă-n faţă cu Cristi Chivu, ai nevoie de o mare doză de concentrare pentru a nu-ţi muta privirea spre cicatricea care-i brăzdează capul, ca o linie a vieţii mutată aici, ca o graniţă mai mult decît vizibilă între viaţă şi moarte, ca o dovadă de neşters că atunci cînd iubeşti ceea ce faci, răsplata vine în mod sigur, ca un decont al zilelor şi nopţilor de suferinţă, de incertitudine, înlocuite acum de cea mai mare bucurie pe care o poate trăi un fotbalist: cîştigarea Ligii Campionilor.

– Cristi, e cea mai mare bucurie pe care o poate trăi un fotbalist?
– E un sentiment fantastic, asta e clar. Nu ştiu dacă e cea mai mare bucurie, nu ştiu cum e, de exemplu, să cîştigi un titlul mondial cu echipa naţională sau unul european. Dar, din punctul meu de vedere, e momentul maxim al carierei.

– Ai visat la un moment ca ăsta atunci cînd ţi-a fost greu?
– Atunci, n-am îndrăznit să visez atunci. Tot ce-mi doream era să mă fac bine, să revin lîngă ai mei, lîngă soţia mea, lîngă fetiţa mea, lîngă familia mea, şi apoi să pot juca din nou fotbal.

– Dar după? După ce ţi-ai revenit?
– Nu. Nici atunci. N-am visat niciodată, am sperat să pot să reuşesc să cîştig Liga Campionilor. Cred că e un lucru la care speră orice jucător de fotbal care ajunge la un anumit nivel.

– Dar ce e aşa deosebit la o finală de Liga Campionilor? Pînă la urmă, nu-i tot un meci de fotbal? Acum tu ştii cel mai bine.
– E greu să descrii în cuvinte ceea ce simţi în săptămîna premergătoare unei finale, în orele de dinaintea meciului, în minutele de dinaintea startului. Apoi, e greu să descrii în cuvinte ceea ce simţi după terminarea lui, mai ales dacă eşti învingător. În teren, e adevărat, e un meci de fotbal, în care trebuie să faci ceea ce faci şi la altele, dar şi ceva în plus. Pentru că e o finală, e un singur meci şi o greşeală poate decide.

– Acum, după, cum ţi se pare?
– La fel de greu. Dar şi frumos. E însă o experienţă pe care, dacă aş putea, aş repeta-o în fiecare sezon. De fapt, noi aici, la Inter, pentru asta ne pregătim, aşa face orice echipă mare, vrea să cîştige mereu. Din păcate, numai una poate cîştiga pe sezon. Iar din fericire, anul ăsta am fost noi.

– Şi aţi făcut chiar mai mult, aţi cîştigat tot ce se poate cîştiga.
– Adevărat. Acum poate că pare simplu, dar totul a venit la capătul unui an de muncă fantastică.

– Ce motivaţie poate avea un jucător care cîştigă tot ce se poate cîştiga? Ce motivaţie poate avea cineva realizat din toate punctele de vedere să se apuce iar de muncă?

„Încă nu conştientizez ce-am reuşit”
– Gică Popescu spunea că un jucător de fotbal devine fotbalist mare abia atunci cînd cîştigă un trofeu important.
– Probabil că are dreptate. Aceste trofee sînt răsplata pentru munca şi efortul pe care le-ai depus, dar şi o recunoaştere a valorii, pînă la urmă.

– Tu l-ai cîştigat pe cel mai important. Deocamdată eşti singurul..
– Nu sînt singurul. Pe trofeu apare şi Steaua Bucureşti. Şi ei au fost tot români.

– Mă refer la formatul actual al Ligii Campionilor. Crezi că se poate spune că eşti cel mai galonat fotbalist român?
– Mie nu-mi plac statisticile. Şi nici nu-mi place să mă compar cu alţii. Eu sînt Cristi Chivu şi atît.

– Cum a fost bucuria de după meci?
– Nu m-am exteriorizat foarte tare pentru că încă mi-e foarte greu să conştientizez ceea ce am obţinut. Mi-e greu pentru că sînt 11 luni de muncă, apoi o săptămînă cu foarte mult stres, în care ne-am gîndit încontinuu la acest meci. Pentru că o finală nu se joacă, o finală se cîştigă.

– Mourinho a spus că cei care înving sînt învingători, dar cei care pierd nu sînt <<loseri>>, doar fac parte din echipa învinsă.
– Are dreptate. Însă, repet, o finală nu se joacă, o finală se cîştigă! E foarte posibil ca un astfel de moment să apară o singură dată în cariera unui fotbalist. E inutil să spui că eşti fericit doar că ai jucat-o, dacă ai pierdut-o. Învingătorul ia totul, învinsul nu rămîne decît cu regretele.

– Te gîndeşti că au trecut 45 de ani de cînd Inter n-a mai cîştigat acest trofeu?
– Ne-am gîndit, sigur că da. Mă bucur că am reuşit să ne facem preşedintele fericit, că am reuşit să-i îndeplinim visul, lui şi cîtorva generaţii de interişti, un vis care era şi al nostru, al jucătorilor.

„Condiţia mea pentru bilete: fiecare cu steagul!”
– Imediat cum s-a fluierat finalul, te-ai repezit să cauţi un steag al României. De ce ai făcut-o?
– Da, m-am dus să iau steagul. Aşa am simţit atunci. Am văzut înainte de meci unde a stat soţia mea, am văzut unde au stat mama mea, sora mea, prietenii noştri şi m-am dus să iau un steag. Condiţia mea atunci cînd lumea a vrut să vină la meci şi mi s-au cerut bilete a fost să vină cu steagul României.

– E a doua finală consecutivă cînd avem un steag printre sărbătoriţi. O fi un semn bun?
– Într-adevăr, e a doua oară după Şahtior anul trecut. Sperăm să fie un semn bun şi sperăm ca nu doar jucătorii români care activează la cluburi din afară să se bucure de aceste performanţe, sperăm să vină vremea ca şi o echipă de club de la noi să reuşească aşa ceva. Am spus, a fost scris pe un trofeu numele Stelei Bucureşti, sperăm să mai fie astfel de momente.

– Era pe vremuri o emisiune „Mai există şi români fericiţi”. Tu cred că eşti exponentul acestui grup de oameni acum.
– Da, sînt un om fericit, un om norocos, care a avut parte de multe lucruri frumoase la viaţa lui, dar care a trebuit să plătească şi un preţ.

„Două Europene, dar nici un Mondial. Iată motivaţia!”
– Ce s-a întîmplat la schimbare?
– N-am mai putut. E simplu. Am avut cîrcei, am avut un blocaj muscular. Cred că e un lucru normal. Am stat două luni pe tuşă, vin după …. o operaţie nu foarte uşoară, fizic încă nu sînt sută la sută, dar am făcut sacrificii şi am reuşit să trec peste toate.

– Tu ai avut cel mai greu adversar.
– Eu am avut cei mai grei adversari în Liga Campionilor anul ăsta! Dar pînă la urmă sînt fericit că am cîştigat mereu. Pentru asta m-am pregătit tot timpul, ca atunci cînd e nevoie de mine să fiu acolo. Chiar dacă se întîmplă să mi se spună că e nevoie de mine cu 10 minute înainte de meci, cum s-a întîmplat la Barcelona.

– Apropo, se poate spune că acest meci a fost cel mai greu al campaniei?
– Am observat că se vorbeşte doar de un singur meci, şi anumă cel de la Barcelona. Lumea uită că noi am bătut Barcelona cu 3-1 pe San Siro şi am revenit de la 1-0, lumea uită că am bătut-o pe Chelsea de două ori şi acum pe Bayern. Sînt meciuri grele, sînt probabil dintre cele mai bune echipe din Europa. Dar asta trebuie să faci ca să cîştigi Liga Campionilor. Să-i baţi pe cei mai buni, să te comporţi ca o echipă, să ştii să profiţi de momentele favorabile, să ai noroc, arbitrii să nu vadă un penalty, cam aşa se cîştigă Liga Campionilor.

– Cum se va odihni un campion european?
– Încă nu ştiu. Mai am trei meciuri cu echipa naţională, abia apoi mă voi gîndi la vacanţă.

– Dar nu-i frustrant pentru cineva care a cîştigat Liga Campionilor să se uite la televizor la Campionatul Mondial? Şi să vadă acolo adversari pe care i-a eliminat?
– E frustrant, dar asta e situaţia. Nu ne rămîne decît să muncim în continuare şi mai bine şi să încercăm să ajungem şi noi acolo. Eu am jucat la două Europene, dar la nici un Mondial. Vorbeam de motivaţie. Vezi cum apare motivaţia chiar şi pentru cineva care abia a cîştigat Liga Campionilor!