Să fie fotbal » Fidelă stilului său, Barcelona şi-a distrus eternul rival şi e aproape campioană a Spaniei

Sîmbătă seară, a fost un „El Clasico” pentru istorie. Şi nu doar pentru rezultatul înregistrat la final, 2-6, o umilinţă aproape fără precedent pentru Real Madrid. Ci pentru fotbalul imens jucat de cele două rivale, pentru modul în care au […]

Sîmbătă seară, a fost un „El Clasico” pentru istorie. Şi nu doar pentru rezultatul înregistrat la final, 2-6, o umilinţă aproape fără precedent pentru Real Madrid. Ci pentru fotbalul imens jucat de cele două rivale, pentru modul în care au înţeles să lupte pentru onoare şi glorie, pentru felul în care au ştiut să savurezez victoria sau să primească eşecul. Da, a fost un meci pentru istorie. Un meci care are însă o istorie a lui, mai puţin vizibilă decît imaginile furnizate de televiziuni.

Iliada şi Odisea
Acum 3000 de ani, Homer construia Iliada, poemul epic cel mai cunoscut în istoria omenirii în care se povesteşte o bătălie. O odă adusă curajului, sîngelui vărsat, săbiilor încrucişate, un cîntec al luptătorului singur în faţa pericolului.

Homer s-a autodepăşit apoi cu Odisea. L-a propus pe Ulise, războinicul războinicilor, marele erou al tuturor timpurilor, temerar, dar mai ales inteligent, superior tocmai de aceea lui Achile.

Încă de acum 3000 de ani, Homer, deşi orb, desluşea că luptătorul inteligent întotdeauna îl va învinge pe războinicul feroce.

Pare totuşi simplist să comparăm pe Real Madrid cu un războinic feroce şi pe Barcelona cu un luptător inteligent. Însă, dincolo de termenii fotbalistici, ce-şi vor găsi locul mai încolo, e cel mai lesne mod de a explica această bătălie a Spaniei pe care cei doi coloşi au dus-o timp de mai multe luni. Real şi-a tras seva succeselor din lupte la baionetă, din victorii epice, cu accente dramatice, cu handicap surmontat pe baza argumentelor sîngeroase. Barcelonei nu-i lipsesc curajul, ambiţia, tăria de caracter, însă principala sa virtute este fidelitatea faţă de un concept fotbalistic. Pe care nu l-a trădat niciodată în acest sezon.

Un prim detaliu
Sîmbătă, Poliţia din Madrid a împrejmuit Plaza Cibeles, locul unde se adună suporterii Realului să-şi sărbătorească succesele. Se acţionase din instinct, sub impulsul dat de excelentul aparat de marketing al lui Real. Presa madrilenă montase de săptămîni bune un scenariu perfect, bazat pe cele 17 meciuri fără înfrîngere ale campioanei Spaniei, conform căruia „El Clasico” nu putea avea alt învingător decît Real. Mai mult, se indusese ideea că, deşi Barcelona rămînea lider şi în această situaţie, titlul era doar o chestiune de timp, căci catalanii n-ar fi putut rezista presiunii fizice, dată de lupta pe 3 fronturi, şi psihice.

Al doilea detaliu
La 600 de kilometri de Capitală, Guardiola îşi făcea treaba. Studia partida cu Chelsea, vedea ce n-a mers, încerca să găsească soluţii. A găsit-o pe prima: zi liberă acordată jucătorilor, joi, la două zile după Chelsea şi la două zile înainte de Real. A găsit-o şi pe a doua: echipa va merge la Madrid în ziua meciului, astfel ca toată lumea să stea în noaptea de dinainte acasă, în familie, departe de sursele de stres date de hoteluri, suporteri, presă. Iar sîmbătă dimineaţă a făcut un antrenament la care a exersat fazele fixe (vezi golul lui Puyol), au mîncat de prînz, s-au urcat în avion şi au plecat să-şi joace practic un sezon într-un meci.

Al treilea detaliu
Ajunşi la „Bernabeu”, Messi, Eto’o şi ceilalţi catalani au ieşit să vadă, aşa cum se face, terenul şi să simtă atmosfera. Care era destul de calmă, pentru că în Spania cu o oră şi jumătate înaintea startului tribunele sînt în general goale. În timpul acesta, ajutoarele lui Guardiola lipeau pe pereţii vestiarelor coperţi ale ziarelor din Madrid. Pe care se spunea că Barcelona suferă de „madridită”, că e avantajată de arbitraje, că Real e o trupă de eroi care va învinge sigur, iar de aici pînă la titlu nu mai e decît un pas.

Detalii tactice
Pep Guardiola n-are încă un sezon terminat ca antrenor. Experienţa unui an la Barcelona B, în al treilea sezon, chiar nu se pune. Însă aşa cum un jucător ca Messi poate exploda la 18 ani, la fel poate face şi Guardiola, ca tehnician, la 37. Tactic, l-a bătut fără drept de apel pe mult mai titratul Juande Ramos.

În primul rînd, pentru că a jucat cu echipa standard. A avut acest curaj de a nu se gîndi la Chelsea. Un prim punct cîştigat. Decisivă a fost însă mutarea lui Messi din banda dreaptă în centru. Tocmai cînd la Madrid reintra Heinze, argentinian şi el, care declara peste tot că ştie cum să-l oprească pe Messi. N-a avut cum, pentru că nu l-a găsit. În timp ce Heinze se întreba probabil care e rolul său în meci, căci pe zona sa apărea cînd şi cînd Eto’o, Mesi forma pe mijloc un romb ucigaş, cu el în vîrf, Toure Yaya în bază, Iniesta şi Xavi în laterale.

Nu în ultimul rînd, Guardiola l-a dirijat pe Henry să se poziţioneze mereu în spatele lui Ramos. A riscat un pic, vezi golul cu care Real a deschis scorul, plecat din acţiunea lui Ramos, dar a cîştigat, Henry profitînd din plin de jocul dezordonat şi lipsit de poziţionare al lui Ramos.

Detaliu explicativ
Real Madrid a jucat sîmbătă altceva. Presiunea publicului, venită din presiunea mediatică, a făcut ca Madridul să-i părăsească filozofia ultimelor partide şi să atace. Fatal. Pentru că a făcut-o fără să aibă capacitatea pentru acest lucru.

Personajul
Nu, nu este Messi. Nu, nu este Henry. Nu, nu este nici Eto’o, deşi sacrificiul camerunezului, altfel un tip egoist ca orice atacant, în folosul echipei, e de apreciat. Nu este nici Puyol, nu este nici Pique, care are doar 21 de ani, dar a adunat deja 3 sezoane la Manchester. Personajul serii este Xavi. Imens fotbalist. La 29 de ani a atins maturitatea deplină şi este de departe cel mai bun pasator din lume. Sîmbătă, 4 din cele 6 goluri ale Barcelonei au plecat de la el. Iar lîngă Xavi stă excelent Andres Iniesta, un tip care, la 25 de ani, aminteşte de Zidane la 32. În mintea şi picioarele celor doi stă mare parte din succesul Barcelonei în acest sezon.

Precizare
O echipă care conduce cu 5-2 pe terenul marelui rival şi care caută golul 6 e clar una căreia i s-a injectat o mentalitate adecvată. Iar dacă acest gol 6 vine de la un fundaş central, care aleargă 60 de metri şi finalizează în stil de mare artist, nu mai e nimic de adăugat.

Detaliu de final
Finalul trebuie să fie al antrenorului. Guardiola e cel care a transformat o echipă intrată în criză de personalitate şi în depresie într-una care joacă fotbalul cel mai frumos din lume. Acum un an pe vremea asta, Barcelona pierdea pe „Bernabeu” cu 1-4. Faţă de echipa standard din sezonul trecut au apărut doar doi jucători: Alves şi Pique, importanţi, dar deloc esenţiali.

Esenţial este însă Guardiola. A cărui pasiune pentru fotbal nu cunoaşte limite. Iar faptul că presa din întreaga lume nu mai conteneşte cu adjectivele la adresa Barcelonei i se datorează. Pep e pe cale să facă din Barcelona cea mai bună echipă din istoria de peste 100 de ani a acestui club.

Următorul său examen este miercuri, la Londra. Istoric, Barcelona e un club care creşte în urma succeselor, ştiind să gestioneze euforia. După mari victorii, imediat a obţinut altele. Însă la Londra aşteaptă un rival care ştie să joace la rezultat. Hiddink nu e Juande Ramos, iar Chelsea nu e Real Madrid. Fotbalul ar trebui însă să rămînă fotbal.