Cristea. Adrian Cristea

Se spune că există două categorii de practicanţi ai sportului rege: fotbalişti şi jucători de fotbal. Ori fotbalişti şi colegi de fotbalişti. Cu cît o echipă are mai mulţi reprezentanţi ai primei categorii, cu atît acea echipă e mai avantajată […]

Se spune că există două categorii de practicanţi ai sportului rege: fotbalişti şi jucători de fotbal. Ori fotbalişti şi colegi de fotbalişti. Cu cît o echipă are mai mulţi reprezentanţi ai primei categorii, cu atît acea echipă e mai avantajată în disputa cu altele.

Adrian Cristea face parte în mod evident din prima categorie. Mai mult decît atît, puţini fotbalişti români se pot lăuda că au calităţile lui Cristea. Cu toate astea, despre Cristea s-a vorbit de puţine ori în sens pozitiv, de cele mai multe ori fiind asociat cu acea categorie de oameni pentru care plăcerile vieţii sînt mai importante decît orice.

În viaţă, dar mai ales în sport, judecăţile de valoare trebuie refăcute zi după zi. A da sentinţa despre o persoană şi a rămîne ferm în ea e o dovadă de certă maliţiozitate. Într-un moment în care fotbalul românesc simte pregnant nevoia de fotbalişti capabili să scoată din joc, prin dribling, un adversar sau doi, să dea o ultimă pasă ori să poată marca şutînd de la distanţă  sau venind de undeva din linia a doua, Adrian Cristea merită o discuţie aparte. Pentru că poate fi soluţia.

Pentru asta e nevoie de inteligenţă. A lui, în primul rînd. Să ştie să-şi dozeze distracţiile, de care orice băiat de 25 de ani, prezentabil, cunoscut şi cu bani, e amator. Să le dozeze astfel încît organismul lui să nu aibă de suferit, astfel încît antrenamentele să fie efectuate la parametri maximi, iar meciurile să fie o consecinţă a acestor antrenamente. Cel mai bun exemplu în acest sens e Ronaldinho. Cînd ieşirile nocturne s-au înmulţit, iar corpul lui n-a mai făcut faţă cerinţelor, prestaţiile n-au mai fost aceleaşi. Au apărut accidentările, apoi teama de accidentări.

În al doilea rînd, e nevoie de inteligenţa celor de la echipă. A conducerii, care trebuie să înceteze în a induce ideea că, orice ar face, Cristea va fi titular. E cea mai bună metodă de a plafona un fotbalist. Lipsa de motivaţie, automulţumirea şi excesul de încredere. Cristea are nevoie să ştie, zi de zi, că dacă nu se pregăteşte şi nu joacă bine va trece pe bancă, va ieşi din schemă, va ajunge la echipa a doua. Un fotbalist cu calităţile lui Cristea, înfuriat, măcinat de anxietate şi nelinişte, dar invadat de dorinţa de a demonstra ce poate este o perlă pe care şi-o doreşte orice antrenor.

Antrenorul are însă datoria să-l pună pe Cristea să joace acolo unde dă cel mai bun randament. Se ştiu calităţile lui, dar şi defectele. De ce să nu profiţi de calităţi în primul rînd, în loc să speri că defectele se vor remedia? Ca să joace cu adevărat, Cristea are nevoie de unul sau doi bodyguarzi la mijlocul terenului, care să-l acopere atunci cînd se întîmplă să greşească, ţinîndu-i spatele, dîndu-i liniştea necesară. El nu trebuie să fie, decît foarte rar, cel ce primeşte pasele de la fundaşi, pase care, de regulă, nu sînt chiar atît de precise, căci acurateţea paselor nu-i calitatea numărul unu a apărătorilor. Tranziţia trebuie făcută prin intermediul mijlocaşului defensiv, care să-i poată oferi mingea pe poziţie viitoare, spre poarta adversă, cu faţa la ea, nu cu spatele, între linia de mijloc şi cea de fund a adversarului. De aici încolo, e treaba lui.

 O să vă ofer tot un exemplu de la Barcelona, pentru că-i cel mai elocvent: Xavi. Sezonul trecut, în sistemul 4-3-3 folosit de Rijkaard, nu dădea randamentul de azi. De ce? Tocmai pentru că, avîndu-i alături pe Deco şi Iniesta, el cobora primul pentru a primi de la fundaşi. Obligat să facă două-trei atingeri pînă să-şi aşeze mingea, pierdea timp şi spaţiu, iar urmarea era o pasă facilă, echivalentă cu transmiterea responsabilităţii pe umerii celorlalţi. Jucînd slab, Xavi era considerat un fotbalist plafonat, numai bun pentru vînzare. A venit Euro şi marea schimbare. Avîndu-l pe Marcos Senna în spate, Xavi primea mingea de la acesta, în condiţii de calitate mult mai bună. Aşa a devenit Xavi regizorul Spaniei şi omul numărul unu al turneului final. Iar noul antrenor al Barcelonei, Pep Guardiola, care merită un articol aparte pentru modul în care înţelege să-şi facă meseria, a înţeles imediat. Sistemul la Barcelona nu s-a shimbat, e tot 1-4-3-3, dar în spatele lui Xavi e mereu o copie a lui Marcos Senna, fie Toure Yaya, fie Keita, fie Sergio Busquets, dacă nu cumva se întîmplă, în funcţie de adversar, să fie chiar doi dintre ei. Iar Xavi e acum pasatorul numărul unu din lume, undeva în linia lui Pirlo (un Pirlo avîndu-i însă în spate pe Gattuso şi Ambrosini), dar nu se limitează doar la pase. Vine mereu la finalizare, face superioritate în atac şi trage de la distanţă.

Sigur, Adrian Cristea nu e Xavi. Şi probabil nu va fi. Adrian Cristea este însă fotbalistul care, atent supravegheat şi bine folosit, poate reprezenta o soluţie inclusiv pentru echipa naţională. Cînd ai în mînă o perlă, e bine s-o tratezi şi s-o utilizezi într-o montură de soi, ca să obţii ceva de valoare mai mare, nu să o laşi în starea sa naturală.