Cum am petrecut sfîrşitul visului

Între disperarea francezilor şi bucuria deşănţată a italienilor s-a interpus tristeţea noastră, a românilor prezenţi la Zurich

de Andrei Niculescu şi Andrei Vochin

Remenber 2000. În urmă cu 8 ani, mai mult sau mai puţin în aceeaşi perioadă, am trăit, […]

Între disperarea francezilor şi bucuria deşănţată a italienilor s-a interpus tristeţea noastră, a românilor prezenţi la Zurich

de Andrei Niculescu şi Andrei Vochin

Remenber 2000. În urmă cu 8 ani, mai mult sau mai puţin în aceeaşi perioadă, am trăit, în aceeaşi formulă care semnează şi aceste rînduri, calificarea României în „sferturile” lui Euro 2000. Una, vă amintiţi cu siguranţă, dramatică, o bătălie dusă pe două fronturi, pînă în ultimele secunde ale meciurilor. Eram la Rotterdam, ne îndeplinisem misiunea: Portugalia demola Germania şi făcea loc mai departe cîştigătoarei de dincolo, de la Anglia – România.

Cînd Viorel Moldovan a obţinut penaltyul, am zbughit-o amîndoi de la locurile noastre şi ne-am oprit în faţa unei loje, unde era un televizor comutat pe meciul nostru. Am văzut penaltyul lui Ganea luptîndu-ne la propriu cu bodyguarzii ce încercau să ne trimită la locurile noastre, dar avîndu-i ca aliaţi pe ocupanţii respectivei loje, persoane destul de importante sigur, care încercau să-i covingă pe cerberi să ne lase în pace. Ne-am bucurat atunci zgomotos şi ei împreună cu noi, neutri fiind, dar contagiaţi de starea noastră de euforie.

Era finalul generaţiei lui Hagi, suspendat atunci, finalul unei echipe ce era în stare să atace Anglia, să-i marcheze 3 goluri şi să revină de la 1-2.

17 iunie 2008. Stadionul din Zurich, cu siguranţă cel mai urît şi mai prost dotat din toate cele 8 ale Europeanului. La 100 de kilometri depărtare, generaţia lui Mutu şi Chivu dădea examenul de maturitate. În faţa noastră, italieni încrezători şi francezi temători. Şi o ploaie teribilă, ută, rece, de toamnă, cu care Elveţia ne-a obişnuit deja. Ne aşezăm pe locurile noastre şi constatăm că ne va ploua, căci copertina nu acoperă toată tribuna. Decidem rappid: înapoi în centrul de presă, unde vom putea vedea partidele în paralel.

Demers aparent uşor, dar în realitate greu. Majoritatea dintre cei rămaşi înăuntru vrea să vadă Italia – Franţa. Încercăm să mutăm măcar unul dintre cele 20 de monitoare pe Berna, dar ne lovim de împotrivirea unor asiatici, japonezi, chinezi, coreeni, cine mai stă să vadă diferenţele. Încercăm să le explicăm că Zurich fără Berna nu se poate, nu se leagă, dar degeaba. Nu mai insistăm, ar fi fost degeaba, plus că pe cei cu ochi oblici e mai bine să nu-i superi, cine ştie ce Bruce Lee zace în fiecare.

Primi ajutorul unor colegi italieni, care ne cheamă în mijlocul lor. Mutăm două monitoare unul lîngă altul, punem unul pe Berna şi începe treaba. La Zurich, canpioana mondială rezolvă repede situaţia, astfel că toată atenţia se mută pe „Stade de Suisse”. „Mi-e teamă de Olanda, joacă numai lateral”, spune un italian. Vorbesc între ei fără se se jeneze de noi, sîntem oameni care fac aceeaşi meserie chiar dacă interesele sînt diferite. Ratează Robben. „N-a vrut să dea”, zice acelaşi. E clar, suspiciunea e boală grea şi i-a atins şi pe ei. Degeaba încercăm să-i explicăm că nu-i aşa. Ratează Huntelaar. Aceeaşi reacţie, către noi. „Aţi văzut? Ce mai ziceţi acum?”. Nimic, pe noi ne interesează ai noştri, care nu par capabili să marchezez.

Pauză. „Duşmanii” primesc întăriri, vin cei din stadion să ia o cafea sau un ceai cald. Un francez, frustrat probabil de ai săi, mută discuţia în alt plan: „E incredibilă România. Olanda nu vrea să dea gol, iar voi nu atacaţi”. Ce să mai zicem? Înghiţim în sec. Ce le-am mai zice şi noi, şi unora, şi altora, doar să ne ajute şi Mutu un pic.

Dar nu ne ajută. Momentul golului marcat de Huntelaar e sărbătorit fără reţineri. Un minut mai tîrziu, stadionul, e care ne desparte un perete, explodează. Cel mai enervant e că se bucură şi chinezii, de parcă ar fi italieni.

La 2-0 pentru Italia, spaniolul care face cronica pentru Marca vine spre noi. „Cum joacă România?”. Ce să-i răspundem? Perfect. Perfect pentru Italia. Îl sună pe colegul său de la Berna. Oamenii sînt şi ei parte, una e să joci „sfertul” cu România şi alta cu Italia, nu? „N-aveţi nici o şansă”, îmi spune cu regret. „România nu poate marca în stilul ăsta”. Ştim şi noi. Că nu poate marca şi că n-avem nici o şansă.

2-0 Olanda. E gata. „Siamo i campioni del mondo” se aude enervant. Decidem să nu mai aşteptăm finalul. Mai bine plecăm ca să evităm aglomeraţia. Ne luăm la revedere şi părăsim stadionul. Luăm cu noi şi frustrarea că n-am putut lăsa acasă campioana şi vicecampioana mondială.