În hotel cu duşmanul

Echipa Gazetei a înnoptat împreună cu echipa naţională a Franţei fără să aibă vreo problemă

Remember În 1998, la Coupe du Monde, la Paris, reporterul ProSport, Ioan Viorel, în prezent corespondent al Realitatea TV la Euro 2008, se ocupa de […]

Echipa Gazetei a înnoptat împreună cu echipa naţională a Franţei fără să aibă vreo problemă

Remember
În 1998, la Coupe du Monde, la Paris, reporterul ProSport, Ioan Viorel, în prezent corespondent al Realitatea TV la Euro 2008, se ocupa de echipa naţională a României. Întîmplarea a făcut ca la ultimul meci, cel cu Tunisia (vă amintiţi, nu?, cînd cu părul vopsit blond), să nimerească la acelaşi hotel din capitala Franţei cu „tricolorii”. Care „tricolori”, trebuie amintit, obţinuseră deja calificarea din grupe după două victorii, cu Columbia şi Anglia, deci erau într-un moment cum nu se poate mai bun. Ei bine, asta n-a contat. Ioan Viorel a fost aruncat pur şi simplu din hotel, la presiunea delegaţiei române în frunte cu selecţionerul de atunci, Puiu Iordănescu, deşi camera fusese achitată în avans.
Au trecut 10 ani. România e aceeaşi din acest punct de vedere. S-a schimbat selecţionerul, dar cel actual îl întrece la hachiţe înzecit.

Ce rost au toate acestea? Veţi afla imediat.

Pe urmele francezilor
În dimineaţa zilei de ieri, o informaţie a circulat prin redacţiile din România: Franţa va ajunge spre prînz, cu trenul, la Zurich. O primim şi noi şi luăm imediat drumul Zurichului. În holul hotelului în care locuim de cîteva zile, un pic de agitaţie. Cîţiva bărbaţi la costum, solizi, în marea lor majoritate negri, cu căşti în urechi şi microfoane la rever, studiau atent zona şi pe cei ce intrau şi ieşeau.

Paranteză deschisă. E vorba de „Swissotel”, un stabiliment intrat în circuitul UEFA, plasat nu foarte central, dar într-o zonă extrem de liniştită, chiar rezidenţială, dacă se poate spune despre Zurich că ar avea nevoie de aşa ceva. Exact alături, la nici 15 metri, gara Zurich-Oerlikon, una dintre multele din oraş. Paranteză închisă.

Luam trenul, cel mai comod mijloc de transport pentru jurnaliştii acreditaţi, şi în 7 minute sîntem la Zurich Hauptbanhoff. Unde ne întîmpină o linişte cam suspectă ţinînd cont că, teoretic, urma să sosească una dintre cele mai urmărite mediatic echipe de la acest turneu final, Franţa. O scurtă privire pe tabloul sosirilor şi apoi o întrebare la biroul de informaţii ne lămuresc: alarmă falsă. Franţa nu sosea aici. Omul de la ghişeu ne lăsase uşor îndoiţi. „Sînt foarte multe gări în Zurich, pot veni oriunde”.

„‘Mulţumim, eşti foarte amabil”, îi aruncăm printre dinţi şi plecăm înapoi, convinşi că subiectul a fost ratat. 7 minute fix şi sîntem înapoi la Oerlikon. Ieşim din gară, însă cei 15 metri ce ne despart de hotel devin brusc foarte dificili. Lume de tot felul, camere de televiziune, bodyguarzi, mulţi bodyguarzi. Şi un gard de protecţie, apărut ca din senin.

Norocul nostru
„Oops! Te pomeneşti…”, gîndim cu voce tare, amintindu-ne de proverbul cu barza chioară şi cuibul său. Dăm să intrăm, dar o mînă hotărîtă ne opreşte. Avem amîndoi peste 1,80, dar părem destul de modeşti pe lîngă individul din faţa noastră. Ducem mîna la buzunar şi scoatem ceea se va dovedi biletul nostru de intrare: cartela de la cameră. Imediat faţa zdrahonului se relaxează. Se dă la o parte, dar observă acreditările pe care le aveam de gît şi pe care uitaserăm, din grabă, să le scoatem. Ne opreşte din nou, moment în care prin faţa ochilor trec posibilitaţile de cazare pentru această noapte: gara, parcul sau hotelul României de la St. Gall. Cea din urmă a fost o glumă proastă, scuzaţi domnule Piţurcă, n-o s-o mai facem!

Trei etaje pentru „cocoşi”
„No photos please”, ne spune, apoi ne lasă să trecem. Intrăm pe uşile rabatabile şi deja ne simţim ca românii care treceau graniţa înainte de 1989. Liberi. În fine, e un fel de a spune. Ne alegem un colţişor de unde să vedem totul. Pe la 12 şi jumătate încep să apară „duşmanii”. Thuram cu Abidal. Vieira singur. Ribery cu Benzema. Makelele ascultînd muzică. Henry vorbind la telefon, Anelka la fel. Apare şi Domenech. Pare preocupat? Foarte bine. Rînd pe rînd ceilalţi. Folosesc cele două lifturi ale personalului, cu care nu poate merge nimeni. Au închiriat ultimele trei etaje ale hotelului, inclusiv piscina, sauna şi sala de fitness de la ultimul nivel, cel cu numărul 32. Care vor fi închise publicului, la fel ca şi cele două baruri din hol.

Un sfert de ceas
Totul a durat mai puţin de un sfert de ceas. Apoi liniştea a coborît din nou peste uriaşa recepţie. O linişte păzită însă în continuare de bodyguarzi.

Urcăm să ne luăm laptopurile. Am întrebat dacă avem voie şi ni s-a răspuns că da. Camerele noastre dau spre intrarea hotelului, ale lor nu ştim. „Allez les bleus!”, se aude de jos. Ne apropiem de geam, moment în care cei de jos încep să aplaude şi să ne facă semne cu mîna. Imediat camerele tv se orientează spre noi. Le răspundem şi noi, spre marea lor fericire. În mod evident nu pot distinge decît două umbre care le fac cu mîna. Ei cred că sîntem fotbalişti, noi îi lăsăm să creadă. Sau, pentru cîteva secunde, chiar ne simţim aşa. Parcă am vrea să deschidem geamul şi să le spunem: „Sîntem în silenzio stampa, nu vorbim cu nimeni”. Geamurile nu se pot deschide însă foarte mult.

Păcat. Am fi aflat şi noi ce simt fotbaliştii atunci cînd fac chestiile astea.

Notă: Acest text este scris sub atenta supraveghere a forţelor de securitate a echipei naţionale a Franţei