Fotbal în Scoţia

Din punct de vedere turistic, Scoţia este o destinaţie obligatorie pentru orice amator de călătorii. Peisaje superbe, identice cu cele din filme care au făcut istorie, gen „Highlander” ori „Braveheart”, lume amabilă, veselă şi extrem de educată, vreme ce-şi schimbă […]

Din punct de vedere turistic, Scoţia este o destinaţie obligatorie pentru orice amator de călătorii. Peisaje superbe, identice cu cele din filme care au făcut istorie, gen „Highlander” ori „Braveheart”, lume amabilă, veselă şi extrem de educată, vreme ce-şi schimbă caracteristicile în numai cîteva minute. Se spune că modul cel mai bun de a descoperi Scoţia şi frumuseţile ei este un drum cu trenul, de la Londra.

Teoretic, durează 8-9 ore, dar se spune că merită, pentru că succesiunea de imagini ce se oferă ochiului este magnifică. Iar cele 8-9 ore se pot lesne transforma, în funcţie de timp şi, evident, de buget (atenţie, Scoţia nu e deloc o ţară ieftină!), în 8-9 zile, căci se poate întîmpla ca tentaţia de a vedea locuri minunate să vă îndemne la un popas de o noapte la aşa numitele „Bed & Breakfast” ce se întîlnesc la tot pasul.

Aceasta e, în cîteva cuvinte, Scoţia turistică. Cu Scoţia fotbalistică aţi făcut cunoştinţă în reportajul realizat la Inverness, cu Marius Niculae.

Despre campionatul Scoţiei, Radu Paraschivescu spunea, în editorialul său „Centrul de tratament Inverness” că este „un pretext pentru două meciuri de fotbal interconfesional”. Se referea la duelul dintre Celtic şi Rangers, cei doi coloşi în jurul cărora gravitează celelalte 10 echipe.

În mod clar, Scoţia e împărţită în două şi la nivel de religie, catolici şi protestanţi, şi la nivel de fotbal: fani ai lui Celtic şi fani ai lui Rangers. Care sînt mai numeroşi, e greu de spus, depinde ce tabără întrebi. O rivalitate extraordinară, care nu poate fi expediată în cîteva cuvinte.

Deşi ţin cu Celtic sau cu Rangers, scoţienii au un soi de naţionalism cînd vine vorba de campionat. Totul se opreşte cînd echipa favorită, Celtic sau Rangers, întîlneşte echipa oraşului. Povesteşte Marius Niculae: „La meciul nostru cu Celtic, trei sferturi din stadion era îmbrăcat în tricourile lor, alb-verzi. Au aplaudat pe Celtic, însă au ţinut cu noi, iar victoria noastră a fost sărbătorită ca un titlu mondial”. Inverness a învins atunci pe Celtic cu 3-2, revenind de la 0-2, iar fanii lui Celtic din oraş s-au bucurat de înfrîngerea favoriţilor. E şi ăsta un mod de a privi fotbalul, nu-i aşa?

Altceva, acum. Aş fi mers să văd „The Firm”, marele duel între Celtic şi Rangers programat chiar pe 2 ianuarie. Fiind amînat însă după tragica dispariţie a căpitanului de la Motherwell, O’Donnell, am profitat pentru a vedea Aberdeen – Inverness. Stadionul din Aberdeen nu-i mare, dar nici mic, e tipic britanic, cu tribune acoperite şi apropiate de teren. Intrarea în interior, ca un amănunt, se face după sistemul atît de comentat instaurat în Ghencea la începutul acestui sezon, cu care românii nu par a se acomoda prea uşor, De fapt, acelaşi mod de intrare l-am întîlnit şi la Inverness.

M-a frapat impecabila organizare existentă. Oaspeţii au locurile lor, parcările lor, dar nu sînt păziţi ca nişte puşcăriaşi. La fel de adevărat e însă că nici nu se comportă astfel. Lumea vede meciurile ca pe un prilej de relaxare, de a ieşi alături de prieteni. Lîngă mine în acea tribună era un fan al lui Inverness venit cu maşina, cale de 160 de kilometri, cu fetiţa sa, care n-avea mai mult de 6 ani. Şi ca el erau destui, deşi la Aberdeen, stadionul fiind extrem de aproape de mare, bătea un vînt absolut ucigător.

Inverness a pierdut acel meci cu 1-0, deşi ar fi meritat cel puţin un egal, căci dominase extrem de clar, ratînd o groază de ocazii. Nu mai comentez penaltyul comis absolut aberant de un fundaş dreapta ce locuieşte în Aberdeen, care în precedentul meci îşi marcase un autogol, penalty ce la noi ar fi stîrnit sigur un milion de suspiciuni. Lumea a plecat liniştită, veselă chiar, într-o linişte nefirească pentru cineva obişnuit măcar cu ruperea unor scaune, dacă nu cu incendierea unei peluze.

Aceeaşi atmosferă se vede şi la Inverness. Cu amendamentul că aici stadionul e mai mic, avînd doar trei tribune folosibile, evident acoperite, şi una în construcţie. Şi aici oaspeţii au locurile lor bine stabilite şi nimeni nu se poate aşeza acolo, deşi de regulă stadionul se umple. Cei care plătesc abonamente au numele scrise pe scaune şi e inutil, cred, să menţionez că ele rămîn goale dacă posesorii se întîmplă să lipsească. Alt amănunt interesant: pe stadionul din Inverness nu se fumează, lucru specificat foarte clar pe biletul de intrare. Nici măcar în spatele arenei nu poţi trage un fum rapid, căci eşti atenţionat că în acel loc se mănîncă o plăcintă sau se bea ceva cald, nu se fumează.

Apropo de băut. „Ceva cald” înseamnă o supă, o cafea, o ciocolată sau un ceai. Toate normale, mai puţin ceaiul, căci pliculeţul primit împreună cu apa clocotită transformă conţinutul într-o zeamă de culoare incertă, asemănătoare celei din bălţile de pe la noi. Explicaţia vine din faptul că e vorba de celebrul lor ceai cu lapte, care e deja amestecat, pentru comoditate.

Din punct de vedere tehnic, fotbalul scoţian se înrudeşte cu cel practicat de echipele englezeşti din jumătatea de jos a clasamentului. De altfel, mulţi jucători din prima divizie scoţiană fac pasul către aceste echipe. Evident, se bazează mult pe forţă. Scoţienii ştiu însă să aprecieze jucătorii tehnici. Un stop, o pasă cu călcîiul, o minge inteligentă sînt mereu apreciate, iar lumea e generoasă în aplauze. Se bagă material la greu şi trebuie să fii tare pe picioare ca să rezişti. Lumea iubeşte contactele, lupta corp la corp, de aceea probabil şi atracţia pentru fazele fixe.

Un episod haios s-a produs în timpul meciului Inverness – Gretna. Era deja 3-0, iar gazdele atacau. Marius Niculae a tras la poartă, mingea a fost deviată de apărarea adversă şi se ducea lin spre corner. Marius a urmărit-o însă, a preluat-o la un metru de fanion, spre uluirea adversarilor, dar şi nemulţumirea publicului. Doar imprecizia atacantului aflat la capătul centrării a făcut să nu fie gol, dar spectatorii n-au aplaudat, ca în alte părţi, efortul atacantului român de a ţine mingea în joc, ci au fost mai degrabă supăraţi că nu s-a bătut corner.

Şi încă un amănunt. Pe stadioanele lor se cîntă. Se cîntă fantastic. La orice nivel. Nu e nici o mirare pentru cineva care i-a văzut pe scoţieni cum fac acelaşi lucru în pub-uri. V-au plăcut întotdeauna englezii atunci cînd cîntă „God save the Queen” pe stadioane? Priviţi-i atunci pe scoţieni cîntînd „Flower of Scotland” aici şi aici. S-ar putea să vă schimbaţi părerea.