I-au înfulecat

Sevilla n-a avut nici o problemă în a trece de Steaua, care a arătat că poate juca la acest nivel doar un sfert de ceas

De la Lyon încoace, nici o echipă nu a mai transmis o asemenea superioritate pe […]

Sevilla n-a avut nici o problemă în a trece de Steaua, care a arătat că poate juca la acest nivel doar un sfert de ceas

De la Lyon încoace, nici o echipă nu a mai transmis o asemenea superioritate pe Ghencea. O superioritate dezarmantă pentru oricine, cu atît mai mult pentru Steaua, ale cărei limite în acest sezon au fost invers proporţionale cu visele din lojă.

La pauză, lumea în Ghencea era resemnată. Unii mai puţin rezistenţi chiar au plecat, căci la Bucureşti s-a găsit tocmai ieri să cadă prima ninsoare. N-a durat mult, suficient însă ca atmosfera, şi aşa îngheţată, să devină glaciară. La fel de puţin au durat şi dubiile cu privire la echipa învingătoare. După prima repriză putea fi în jur de 5-0 pentru Sevilla, pe lîngă golul oaspeţilor, fază clasică de strategie a unui corner, cu Poulsen venind în trombă la prima bară pentru a relua. S-a opus Zapata, dar Renato a fost atent, iar 0-1 a părut firesc după desfăşurarea jocului.

La vestiare se poate să se fi întîmplat ceva. Căci Steaua a ieşit un pic mai montată, mai decisă, mai dornică să arate că are loc în această Ligă unde a fi bogat e echivalent cu a fi valoros. Poate că Lăcătuş a ridicat vocea, poate că jucătorii s-au mobilizat, cert e că vreun sfert de ceas Steaua a fost pe teren. Jucînd, nu privindu-şi adversara cum o face.

Nici asta n-a durat. Căci a venit acţiunea din minutul 65, pe care cu greu o reuşeşti şi în faţa calculatorului, la Playstation, darămite pe teren. Sevilla a reuşit şi atunci s-au auzit iar aplauze în Ghencea, pentru că publicul stelist o avea defectele lui, şi-o huidui jucătorii chiar şi cînd nu-i cazul (nu e vorba oricum de Surdu, care se poate încadra la ţepele anului) dar ştie să aprecieze un fotbal de calitate. Măcar pentru că l-a avut sub nas, acum vreo 20 de ani.

La 0-2, Steaua se apăra cu 11 oameni în careu. Iar noul antrenor al Sevillei, Manolo Jimenez, se agita ca un leu în cuşcă. Nu era mulţumit. Lăcătuş stătea pe bancă, poate conştient că s-ar agita degeaba. Nu era nici el mulţumit, dar de jucat, din păcate, nu mai are cum.

Dacă vreţi să ştiţi cum a fost meciul, imaginaţi-vă un tigru adus de soartă faţă în faţă cu un căţeluş. Tigrul nu l-ar fi mîncat, dar trebuia, pentru că n-avea ce altceva să facă. Ştia că îl va mînca oricum, pentru că îi vedea limitele, dar n-ar fi vrut să-şi risipească energia, căci avea alte bătălii de dat, în jungla adevărată. Căţeluşul, ce să facă? Lătra, lătra, se agita, ca un ghemotoc. De apropiat însă nici vorbă. Nici măcar o zgîrietură. Tigrul a deschis gura o dată şi era să termine treaba. A lăsat-o pe mai tîrziu. Căţeluşul nici gînd să cedeze. Iar lătrat, iar agitaţie, ba chiar şi o încercare de persiflare (tentativa lui Lovin de a pasa pe la spate. Eşuată, logic, căci Lovin poate face d-astea doar în mintea patronului). Tigrul a căscat ce-a căscat, şi-a privit îngăduitor adversarul şi s-a ridicat în capul oaselor. Apoi a mai deschis gura o dată.

Şi gata. Să-i fie de bine.