Bucureştiul, Liga şi două întrebări

Observaţie după meciul Stelei cu Sevilla de miercuri. N-o să mai intru în detaliile lui, n-o să mai comentez evidenta superioritate a Sevillei, pe care, sincer, nu-s convins că „naţionala” României ar învinge-o prea lesne.

Hai să vedem! Steaua n-are […]

Observaţie după meciul Stelei cu Sevilla de miercuri. N-o să mai intru în detaliile lui, n-o să mai comentez evidenta superioritate a Sevillei, pe care, sincer, nu-s convins că „naţionala” României ar învinge-o prea lesne.

Hai să vedem! Steaua n-are în acest sezon de Champions League nici o performanţă. (Asta dacă dăm la o parte cei trei antrenori pe care i-a avut pe bancă în 4 meciuri, ceea ce greu se întîmplă prin alte locuri). Dar n-are nici vreo contraperformanţă, de genul unui 0-7 sau 0-8, ca Slavia sau Beşiktaş. Mă gîndesc cum ar fi fost primită echipa în România dacă s-ar fi întîmplat aşa ceva. Bine, mă mai gîndesc, şi asta e o discuţie, dacă jucătorii stelişti ar fi fost în stare să facă acel gest pe care l-au făcut cei de la Slavia după masacrul de pe „Emirates”, să se pună în genunchi în faţa suporterilor pentru a-şi cere iertare. Nu-s prea convins, ştiind mentalitatea uneori păguboasă pe care o au practicanţii acestui sport în România, care se cred nişte zei şi au senzaţia că sînt buricul pămîntului.

O să pun doar o întrebare, care mi-a venit în minte în urma unor discuţii amicale. Cum e mai bine:
1. Să ai zero puncte, ca Steaua, dar pierzînd la scoruri cît de cît strînse?
sau
2. Să ai 3 ori 4 puncte, cazul lui Beşiktaş sau al Slaviei Praga, dar să intri în istoria competiţiei după ce ai mîncat nişte bătăi crunte?

Deci, ce aţi alege pentru echipa favorită: bucuria unei victorii urmată de ruşinea imensă a unei bătăi încasate „la fundul gol”, sau frustrarea ce continuă etapă după etapă?

Pînă vă gîndiţi ca să răspundeţi, fac o scurtă paranteză, tot pe subiectul Ligii Campionilor. Mărturisesc, a fost prima mea prezenţă în Ghencea, în această competiţie, în cei doi ani. Şi trebuie să spun că am fost surprins plăcut. La nivel de organizare, găzduire şi public sîntem în Liga Campionilor. Stadionul arată bine, în fine, nu la nivelul altora, dar pentru România de azi arată bine. Masa presei e OK, ziariştii au toate facilităţile, inclusiv internet wireless, ceea ce pe „San Siro”, „Bernabeu”, „Camp Nou” şi altele nu există. Tabela de marcaj e modernă, se vede bine pe ea, spre deosebire de „San Siro” de ezemplu, unde n-am putut vedea nimic. Parcul în întregime e luminat, mai puţin acele zone pe unde se intră cu maşina, care arată înfiorător, dar unde s-ar putea face nişte lucruri formidabile. Iar publicul, dacă dăm deoparte disputele particulare cu anumiţi jucători, e avizat, amator de fotbal adevărat şi sportiv, poate şi pentru că nu-s la mijloc orgoliile interne. În Ghencea au avut parte de aplauze şi Lyon, şi Real Madrid, şi Arsenal, şi Sevilla, ceea ce prin alte părţi nu prea vezi. Într-un moment cînd noi românii sîntem puşi la zid pentru gesturile unor „mailaţi”, astfel de manifestări pot şterge un pic din impresia generală.