“Santiago Bernabeu”, minunea Madridului

Cînd spui Madrid şi te gîndeşti la fotbal, fără supărare pentru fanii lui Atletico, spui Real Madrid. La fel cum, scuzele trebuie adresate acum fanilor lui Espanol, cînd zici Barcelona, te gîndeşti imediat la Barca.

„Santiago Bernabeu” e unul dintre […]

Cînd spui Madrid şi te gîndeşti la fotbal, fără supărare pentru fanii lui Atletico, spui Real Madrid. La fel cum, scuzele trebuie adresate acum fanilor lui Espanol, cînd zici Barcelona, te gîndeşti imediat la Barca.

„Santiago Bernabeu” e unul dintre stadioanele legendare ale lumii şi ar trebui să figureze între destinaţiile oricui iubeşte acest sport. Un meci al lui Real Madrid e oricînd o plăcere, chiar dacă din acea minunată echipă a „galacticilor”, inventată de nebunia unui om numit Florentino Perez, n-a mai rămas decît un nume. Însă unul cît o legendă: Raul.

Că Madridul e oraşul lui Real afli direct de la aeroportul Barajas, căci n-a apucat avionul Alitalia să ruleze prea mult pe pistă, după aterizare, că pe hublou se iţeşte „Săgeata”, „La Saeta”, aeronava celor de la Real. Scrie mare pe ea Real Madrid, astfel ca nimeni să nu poate pune la îndoială apartenenţa aparatului. E şi acesta un soi de îngîmfare a unui club acuzat de multe ori de aşa ceva, pentru că, dacă stai să te gîndeşti, să-ţi iei un avion pe care să-l foloseşti din două în două săptămîni pare o nebunie.

Scriam în reportajul despre „San Siro” că la Milano te simţi într-un fel ca acasă. Ei bine, senzaţia e aceeaşi şi la Madrid. Conform ultimelor statistici, sînt cam 3 milioane de români acum în Spania şi destui au ales Madridul sau împrejurimile pentru a se stabili. Spre deosebire de Italia, în Spania nu se vorbeşte atît de rău de ei. Deocamdată. Poate şi pentru că îşi văd de treabă, care o fi ea. Spaniolii sînt oameni primitori, veseli, deschişi, prietenoşi. N-au nimic împotriva celor care muncesc, iar prin muncă ei înţeleg şi cîntatul pe stradă ori la restaurante, şi făcutul pantofilor la colţ de stradă, chiar şi prostituţia, pentru unii mai deschişi. Pînă una alta şi fetele alea muncesc, nu? Cît nu dau în cap, fură sau comit alte nenorociri, românii au gazdele de partea lor, mai ales că mulţi fac şi muncile mai grele, mai puţin solicitate.

Apropo de prostituţie. Ea se practică la vedere, pe străduţele ce pleacă din Gran Via, unul din bulevardele mari ale oraşului, spre Puerta del Sol, kilometrul zero al Madridului, chiar şi în faţa sediului Poliţiei. Nu mă pot abţine însă să nu fac o constatare. La cîte fete frumoase avem în România şi la ce faimă avem în acest domeniu, ceea ce „prezentăm” în zona respectivă e de-a dreptul jenant pentru „prestigiul” ţării noastre şi nu e cazul să mă tem de vreo confuzie, căci manelele ascultate la telefonul mobil de respectivele creaturi nu lasă loc de dubii. Altfel, la orice oră, în marile intersecţii găseşti grupuri de 4, 5, 6, uneori şi 7 bărbaţi care cîntă diverse melodii, chiar sub ochii agentului de circulaţie, care cu siguranţă n-are nimic împotrivă, căci muzica nu sună rău şi aşa au şi ei serviciul mai plăcut. Ca să închei capitolul despre Madrid, nu pot să nu remarc că pe străzi şi în staţiile de metrou au apărut deja reclame în limba română (foto) . Mai mult, platforma DTH Digital Plus a introdus în grila sa de programe ProTV Internaţional, se transmite un meci din România în fiecare etapă pe Canal Plus Eventos, iar canalul Sportmania are în fiecare duminică o emisiune de analiză a campionatului românesc, emisiune care beneficiază de un promo pe muzica lui O-Zone.

Hai să trecem la subiect, la „Santiago Bernabeu”. Se ajunge relativ uşor, căci reţeaua de transport a Madridului mi s-a părut, poate greşesc, în cele 4 zile cît am stat acolo, impecabilă. Dacă te ţin picioarele o poţi lua şi pe jos, de la „Cibelles”, locul unde madrilenii îşi sărbătoresc succesele majore, pe Paseo de Recoletos şi pe Paseo de la Castellana, dar ajungi la meci dărîmat. Cu metroul e simplu, mai ales că staţia din faţa stadionului se cheamă, cum altfel, „Santiago Bernabeu” (foto) şi e plină de reclame ale unei serii de 13 DVD-uri pe care Marca le scoate pe piaţă cu portrete ale marilor fotbalişti de azi şi de ieri ai Realului (foto).

Meciul la care am mers a fost Real – Deportivo, altădată un duel la titlu, azi unul inegal din pricina căderii din ultimii ani a corunezilor. Iniţial trebuia să se joace sîmbătă seară la 10, dar interminabilul conflict dintre deţinătorii de drepturi pentru Primera Division l-au mutat duminică la 5, hotărîrea fiind anunţată abia joi, spre marea enervare a tuturor. Şi a celor de la Deportivo, şi a televiziunilor, dar şi a suporterilor care poate îşi programaseră altfel week-end-ul.

Arena cade pur şi simplu pe tine cum ieşi de la metrou (foto). Ca şi „San Siro” e un pic învechită pentru standardele lui 2007, dar are tot 5 stele după standardele UEFA. Una din cerinţe, cea a evacuării rapide a publicului, se verifică uşor, căci cu 10 minute înaintea startului stadionul era aproape gol, el umplîndu-se practic pe neobservate. Logic, de vreme ce sînt peste 50 de guri de acces, fiecare tehnologizată în acelaşi stil cu stadionul Steaua. Pentru că sigur vor fi întrebări, trebuie spus că greu de tot se pot face rost de bilete la meciuri cînd sînt 63.000 de abonaţi la 80.000 de locuri.

„Acreditările se ridică de la poarta 55 cu cel puţin două ore înaintea meciului”, scria în e-mailul primit de la departamentul media al clubului. Poarta 55 nu e aşa uşor de atins, căci e în zona vestiarelor şi Poliţia a ridicat bariere şi de o parte şi de alta a stadionului. (foto) Nu e nimic violent însă, poliţiştii rîd şi glumesc cu oamenii, ba chiar le fac şi poze turiştilor prezenţi. Arătăm legitimaţia, dar sîntem rugaţi să aşteptăm cîteva minute, căci trebuie să sosească echipa. Pare un moment interesant şi ne conformăm. Oricum n-aveam ce să facem, nu-i aşa? Ei bine, a meritat. Căci aşa ceva n-am mai văzut. Apare o maşină de poliţie cu sirena mergînd. Apoi alta doar cu girofar. Apoi o motocicletă şi încă una. De după colţ apare şi autocarul, flancat, ca la noi la maşina prezidenţială, de alte motociclete. În sfîrşit, coloana e închisă de alte două motociclete. Îmi amintesc cum, atunci cînd a jucat Barcelona la Stuttgart, nemţii de la „Bild” au scris că echipa catalană a fost mai păzită decît preşedintele şi cancelarul Germaniei la un loc, beneficiind de escorta a 6 maşini de poliţie şi alte 5 de bodyguarzi. Cînd ai loturi de sute de milioane de euro trebuie să-ţi iei măsuri de securitate, căci de nebuni e plină lumea.

Primim un plic cu antetul clubului şi numele noastre trecute pe el, dar nu de mînă, ca la Milan, ci la calculator. Înăuntru, un soi de felicitare pe care scrie „Con atentos saludos” şi două bilete. Înainte să intrăm mai aruncăm un ochi la ce se întîmplă afară. Sînt zeci de tonete ce vînd produse oficiale (foto), de la steaguri la suzete, de la coifuri la perne pentru scaune şi pufuleţi. Observăm, cu mirare poate, că măcar 20 la sută dintre cei prezenţi sînt femei, iar alte 10 la sută copii (foto). Multe cupluri, multe familii, am văzut chiar o mamă de vreo 70 de ani cu o fiică de 50 şi un nepot de 25 (foto).

Vă invit, dragi prieteni, să vă luaţi soţia sau prietena, ori fiul sau fiica şi să mergeţi la un meci în Bucureşti, pe ce stadion doriţi, în prima divizie! Vă garantez că nu vor mai avea nevoie de o asemenea experienţă prea curînd. E o chestiune de civilizaţie pînă la urmă, dar ce pretenţii să mai avem de la galerii cînd nesimţirea s-a cuibărit pînă la cel mai înalt nivel al clasei politice. Şi încă ceva. În stînga stadionului, cum te uiţi spre vestiare, e un mall, nu foarte mare, dar nici mic.

E deschis, iar lumea, înainte să intre la meci, mai aruncă o privire la mărfurile expuse, unii chiar cumpără, majoritatea însă aşteaptă la cafenelele din incintă. Iar vizavi de stadion e un restaurant (foto) ce pare destul de select şi de care n-am auzit să fi fost devastat vreodată de fani furioşi.

Intrăm. Lîngă poarta de acces a presei e celebra Poartă 57, un restaurant la modă printre madrileni, cu vedere spre gazon. La intrare e şi o tăbliţă cu specialităţile zilei (foto). Spre lojele VIP se pătrunde pe un soi de pasarelă pe care deja s-au instalat brăduţii de Crăciun, deşi mai avem aproape două luni pînă la Sărbători (foto).

Urcăm cu un lift spre tribuna presei, unde doi stewarzi, extrem de relaxaţi, un băiat şi fată, ne conduc spre locuri. Pînă la meci, ne uităm la faze din ultimele meciuri ale Madridului, proiectate pe cele două tabele de marcaj (foto), întrerupte din timp în timp de spoturi publicitare. Inspectăm şi toaletele. Obicei românesc, deh! Sînt impecabile, ba chiar observăm amuzaţi că wc-urile beneficiază şi de perii de curăţat (foto). E încă lumină afară şi asta cam afectează vizibilitatea. Apar echipele, iar de la staţie e pus „Hala Madrid”, cu Placido Domingo. Sunetul e impecabil, nici nu zici că eşti pe stadion.

Meciul în sine n-a avut istoric. Real a cîştigat, deşi a jucat prost 70 din cele 90 de minute. Lumea nu-i mulţumită pe deplin, cu toate că echipa a învins, căci fotbalul arătat a fost mai degrabă zgîrcit. Pînă la urmă de-aia a fost dat afară Capello, deşi luase titlul, şi adus Schuster, ca să facă spectacol. Numai că, deocamdată, el nu prea apare.

Aici se impune o paranteză. Fanii lui Real nu se mulţumesc cu victoriile, ei vor şi garnitură de fotbal de calitate. Totul are rădăcini în perioada „galactică”. Pe atunci Real nu cîştiga trofee, dar show-ul pe care-l ofereau pe „Bernabeu” Figo, Beckham, Ronaldo, Roberto Carlos, Zidane, Owen, Raul şi ceilalţi era fără egal. Iată de ce Florentino Perez a rămas încă un personaj iubit. Măcar pentru că ne-a permis nouă, celor care iubim acest sport, să ne bucurăm de prestaţiile celor de mai sus, ajunşi la apogeul carierei, şi în special de minunatul fotbal oferit de Zidane. De acelaşi respect se va bucura, probabil, peste ani şi Joan Laporta la Barcelona, motivul fiind evident Ronaldinho.

Publicul e fierbinte şi e atît de aproape de gazon că îi frige pe fotbalişti (foto). Chiar în faţa noastră, un tip purtînd tricoul lui Casillas se agită, înjură şi se întoarce spre ziarişti protestînd la adresa arbitrajului. E simpatic în nebunia lui, iar la sfîrşit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, se salută cu colegii de scaune şi pleacă foarte calm.

Sărim conferinţa de presă şi alegem să plecăm mai repede, ca să prindem la televizior şi meciul Barcelonei. Aveam să-l vedem într-un tapas-bar, alături de alţi zeci de madrileni furioşi pe gafele de arbitraj ce au avantajat marea rivală. Deja în jurul stadionului au apărut maşinile salubrizării, iar pînă dimineaţă totul va fi lună. Deasupra fiecărei porţi, curge un mesaj care vorbeşte de la sine: „Vă mulţumim pentru prezenţă. Ne revedem la următorul meci, Real Madrid – Mallorca, 11.11.2007”. (foto)

Încheiem astfel un periplu prin două oraşe superbe, pe două stadioane superbe, într-un fotbal şi o atmosferă atît de diferite de ceea ce sîntem nevoiţi să trăim acasă. Nu putem decît să sperăm că într-o bună zi se va schimba ceva şi la noi şi lumea va înţelege că fotbalul nu-i deloc un prilej de a te bate, ci de a urmări un spectacol.