Personalităţile lui MM Stoica

În 1886, un anume Robert L. Stevenson scria o nuvelă ce avea să devină, peste ani, celebră: „Doctor Jeckyll & Mister Hyde”. Multă vreme, textul a fost interpretat ca o simplă operă de groază, însă în realitate e vorba de […]

În 1886, un anume Robert L. Stevenson scria o nuvelă ce avea să devină, peste ani, celebră: „Doctor Jeckyll & Mister Hyde”. Multă vreme, textul a fost interpretat ca o simplă operă de groază, însă în realitate e vorba de un complex tratat filozofic ce studiază formidabila transformare pe care o poate suferi un om în diverse situaţii.

Fiecare dintre noi avem două feţe. Cîteodată sîntem docili şi raţionali, altădată devenim de neînţeles, adevăraţi monştri.
Cred că nimeni nu se identifică mai bine cu această teorie decît Mihai Stoica. E incredibil cum poate acest om să fie, simultan, simpatizat de unii şi detestat de alţii. Cele două părţi ale caracterului său, cea bună şi cea rea, se luptă permanent, dar deocamdată nu se ştie care e cea învingătoare.

Pentru că MM are o capacitate fantastică de a trece dintr-o extremă în alta. Marţi, în Gazetă, într-una din paginile consacrate morţii lui Nicolae Dobrin, m-a frapat o imagine. Cea a lui Mihai Stoica plîngînd, cu chipul schimonosit de durere. Astfel de momente spun multe despre un om, pentru că în nici un caz nu-l pot bănui pe MM de prefăcătorie. Pur şi simplu suferea sincer, deşi nu se poate spune că Dobrin îi marcase în vreun fel viaţa. Îl cunoscuse, normal, dar nu era mai apropiat de el decît alţii.

A urmat însă scena „marii traversări”, cum a numit-o colegul Alin Buzărin, tot în Gazetă. Cînd l-am redescoperit pe Mihai Stoica din perioada cînd împărţea loja cu Gigi Becali. Isteric, coleric, paranoic. Capabil de reacţii necontrolate, precum aceea de a intra în loja acţionarilor de la Dinamo pentru a-i bruftului, fără să se gîndească la consecinţa ce, în ciuda tentativei de a o masca, i-a rămas pe frunte.

Citeam zilele trecute un interviu cu Guardiola, fostul mare jucător al Barcelonei. Pe vremea cînd juca la Brescia, el a fost prins dopat, dar a reuşit, după mulţi ani de judecată, să i se recunoască nevinovăţia. Între timp se lăsase de fotbal, dar justificarea sa mi-a plăcut: „Nu voiam ca fiul meu să-mi caute numele pe Google şi să mă descopere alături de cuvîntul nandrolon”.

Şi nu pot să nu mă întreb, ştiind că Mihai Stoica are o fată minunată, ce va găsi ea peste ani căutînd pe Google numele tatălui ei? Problema e alta. Nu eu sînt cel care trebuie să se întrebe.