“San Siro”: Plonjon în altă civilizaţie

„San Siro”, AC Milan, Champions League, Mircea Lucescu. Iată o alăturare de elemente care, puse lîngă o prezenţă la Milano, cu motivaţie mai degrabă extra-jurnalistică, m-au adus la partida Milan – Şahtior, din grupele Ligii Campionilor.

Paranteză. Textul ce urmează […]

„San Siro”, AC Milan, Champions League, Mircea Lucescu. Iată o alăturare de elemente care, puse lîngă o prezenţă la Milano, cu motivaţie mai degrabă extra-jurnalistică, m-au adus la partida Milan – Şahtior, din grupele Ligii Campionilor.

Paranteză. Textul ce urmează se vrea a fi un reportaj simplu, exclusiv pentru blog, despre ceea ce înseamnă un meci de fotbal pe „San Siro” şi nu se adresează celor care trăiesc în Italia sau au fost pe arena milaneză în diverse alte ocazii. Destinatarii sînt cei care au văzut „San Siro” doar la televizor şi ar vrea să meargă acolo, dar n-au avut încă posibilitatea.

Mergînd prin Milano ai senzaţia că încă eşti acasă. Româna se aude peste tot, mai mereu vezi grupuri de compatrioţi. De fapt, românii sînt peste tot, iar hotelurile şi restaurantele sînt pline de cei ce lucrează acolo. Astea e partea bună a monedei, căci partea rea abia acum vine. Străzile sînt împînzite de cerşetori şi hoţi de buzunare, iar fiecare restaurant „beneficiază” de un atac bine pus la punct din partea acestora asupra clienţilor. Ospătarii nu ştiu ce să facă mai întîi, să-i alunge pe intruşi sau să-şi vadă de treabă. Cîteodată, privîndu-i cum poluează sistematic liniştea unui oraş cosmopolit, chiar uşor burghez, cu oameni ce fac şi au bani, neobişnuiţi pînă acum să-şi pună sisteme de alarmă la buzunare pentru a nu se trezi cu vreo mînă suspectă pe acolo, care nu ştiau ce înseamnă să nu te poţi bucura de prînz sau de cină pentru că trebuie să fii atent să nu cumva să-ţi dispară geanta ori haina. Poate că exagerez, dar asta a fost impresia mea acolo. Nu mai fusesem la Milano din 2000, de la Italia – România 3-0, pe vremea lui Boloni, dar acum am avut o senzaţie de jenă imensă şi, de fiecare dată cînd eram întrebat de unde sînt, răspundeam cu strîngere de inimă. Într-un fel am început să înţeleg şi manifestările de-a dreptul rasiste pe care le au italienii faţă de anumiţi compatrioţi de-ai noştri. Observaţi că n-am pus ghilimele cînd am folosit acest cuvînt.

Hai să trecem însă la ceea ce ne interesează! Meci pe „San Siro”, aşadar. Ca un făcut, după 3 zile superbe, miercuri, în ziua lui Milan – Şahtior, a plouat îngrozitor toată ziua. Ştiţi însă cum sînt ploile pe la ei, nu-ţi afectează nici încălţămintea şi nu dinamitează circulaţia. Acreditarea fusese solicitată cu două săptămîni înainte, primisem deja confirmarea, aşa că spre seară am început să ne pregătim. Ghid ne-a fost, evident, prietenul Dominique Antognoni, ziarist român stabilit în Italia de mai bine de 15 ani, om care, evident, le ştie pe toate cînd vine vorba de fotbal. El ne-a sfătuit să alegem metroul, pentru că traficul, fiind şi o zi de miercuri, e intens spre „San Siro”, mai ales că stadionul e undeva spre marginea oraşului. Alegerea a fost inspirată, metroul, care vine la cel mult două minute, ne-a dus, completat de un autobuz, destul de repede.

În jurul stadionului, un festival de mirosuri apetisante. Tot felul de chioşcuri pregătesc doritorilor fripturi şi în special cîrnaţi, dincolo de obişnuita pizza. (foto 1) Sînt dotate inclusiv cu televizoare, ca oamenii să nu piardă nimic important. În completare, alte chioşcuri vînd materiale promoţionale. (foto 2) Ale Milanului, căci era ziua lor. Dar cum marketingul funcţionează, a apărut şi un fular dedicat special meciului cu Şahtior, unul normal totuşi, chiar dacă în Ligă. (foto 3) Însă banii se pot scoate de oriunde, nu?

Am fi mîncat ceva, căci mirosurile erau ispititoare, dar ploaia şi umezeala ne-au făcut să ne răzgîndim. Am luat biletele de la un birou unde doi domni, îmbrăcaţi în Dolce & Gabbana, unul din sponsorii Milanului(Inter e sponsorizat de Armani), ni le-au înmînat într-un plic. Sistemul de intrare este asemănător celui din Ghencea, inclusiv cozile de la porţile normale, numai că aici nimeni nu protestează cum s-a întîmplat la noi. (foto 4) N-a fost pus nici aici de foarte multă vreme, dar oamenii s-au obişnuit mai repede. Ştiu că trebuie să vină un pic mai devreme la stadion şi se conformează.

Stadionul în sine e impresionant prin mărime, chiar dacă uşor învechit, în raport cu un „Allianz”, un „Emirates” ori un „Auf Schalke”. Presa are intrare separată, lucru absolut firesc la ei, interzis parcă la noi, unde ziariştii care se duc cu treabă la meciuri trebuie să aştepte la aceleaşi cozi lîngă spectatorii care se duc de plăcere. Totul decurge într-un ritm extrem de politicos, primeşti explicaţii de la oameni care de aceea sînt puşi acolo. Spre masa presei se ajunge cu liftul, însă înainte se intră în „Press Area”. Încă de la uşă te întîmpină alte mirosuri şi sesizăm că am făcut bine nemîncînd afară.

Paranteză. AC Milan şi Juventus sînt singurele cluburi din Italia care organizează un aşa numit „protocol” pentru ziarişti. Cu mîncare de toate soiurile, aperitive, paste şi carne, cu deserturi, cu sucuri, bere, dar şi cu vin. Poate fi şi asta o explicaţie a tratamentului mai dulce pe care cele două grupări îl primesc din partea presei.

Decidem să intrăm, sau să ieşim, cum vreţi s-o luaţi, în stadion. Tribunele, complet acoperite, nu sînt prea pline. (foto 5) De fapt, bilete se mai puteau cumpăra şi înainte de meci, deşi, în principiu, UEFA interzice acest lucru. (foto 6) Sătui de atîta fotbal (în Italia, în săptămînile cu cupe europene, doar vineri e zi de pauză, în rest fotbalul oferă cîte ceva de duminică pînă duminică) fanii milanezi nu mai răspund chiar aşa de prompt, mai ales că nici partida nu era dintre cele tari. Acustica arenei ajută însă oricum la crearea unei atmosfere apăsătoare pentru oaspeţi. Sîntem conduşi la locurile noastre de hostesse, îmbrăcate şi ele de acelaşi D&G. Masa presei e undeva la înălţime, astfel că jucătorii se văd destul de greu. Găsim la locul fiecăruia o foaie cu numele şi publicaţia, alături de lista formaţiilor. (foto 7) Aceleaşi domnişoare ne vor oferi, la final, informaţii privind numerul spectatorilor prezenţi şi detalii despre încasările făcute de Milan la acel meci doar din vînzarea biletelor. Care încasări, trebuie spus, s-au ridicat la 736.696,00 de euro. Fix, fără dubii. Cu doar 36.850 de spectatori, din care 24.814 abonaţi(care plătesc mai puţin pe bilete) e o sumă, nu? Salariul, cu impozit cu tot, al lui Kaka pe o lună. Tot e ceva. Anul trecut, cu Manchester, încasările au fost de peste 3 milioane de euro.

Meciul în sine a fost văzut şi în România, astfel că nu mai trebuie comentat, iar scorul final, 4-1, vorbeşte de la sine. Merită spus un singur lucru, care nu ştiu dacă a fost pomenit în direct. Fanii Milanului i-au strigat de multe ori „de dulce” lui Adriano Galiani, care a decis să taie cota de bilete gratuite către galerie, sătul, zice-se, de scandalurile iscate de membrii ei.

Conferinţa de presă e însă interesantă. Nu atît prin întrebările puse, ci prin modul în care ziariştii italieni se adresează antrenorilor prezenţi, de genul „Lucescu, de ce ai ales această tactică?” sau „Ancelotti, a ieşit Milan din criză?”, direct, fără politeţuri. Mă gîndesc cum ar reacţiona selecţionerul nostru la o întrebare de tipul” Piţurcă, nu ţi se pare că jucăm cam defensiv?”.

Ieşirea din stadion se face la fel de lesne ca şi intrarea. Acele coloane care se văd limpede la televizor sînt de fapt nişte spirale prin care lumea coboară din tribune. Tramvaiele (e o linie care, exact ca şi în Ghencea, are întoarcerea chiar în spatele lui „San Siro”) sînt adunate în aşteptarea pasagerilor, iar maşinile de gunoi sînt pregătite pentru a strînge mizeria. Astfel ca dimineaţa nimeni să nu ştie că aseară a avut loc un meci de fotbal acolo.

Părăsim „San Siro” cu senzaţia că am plonjat într-o civilizaţie depărtată serios de ceea ce sîntem nevoiţi să suportăm acasă. Senzaţia a fost accentuată cîteva zile mai tîrziu, pe „Santiago Bernabeu”. Despre legendara arenă a Madridului, dar şi despre războiul fără sfîrşit în jurul drepturilor de televiziune în campionatul Spaniei într-un episod viitor.