Sevilla, o criză normală

Adversara Stelei de azi e mult diferită faţă de echipa întîlnită în februarie. Atunci era intangibilă, acum poate fi surprinsă

FC Sevilla a învins sîmbătă seară pe Levante (2-0), în deplasare, dar asta schimbă cu foarte puţin datele problemei pentru […]

Adversara Stelei de azi e mult diferită faţă de echipa întîlnită în februarie. Atunci era intangibilă, acum poate fi surprinsă

FC Sevilla a învins sîmbătă seară pe Levante (2-0), în deplasare, dar asta schimbă cu foarte puţin datele problemei pentru Steaua. Şi asta deoarece Levante e departe de nivelul Primerei Division, are un singur punct pînă acum şi, probabil, dacă ar fi integrată în campionatul României, ar avea mari probleme să treacă de locul 10.

Sevilla de azi, dacă facem abstracţie de succesul de la Valencia, pare aceeaşi echipă cu cea care a învins Steaua acum 8 luni. Pare, la o primă vedere, însă în mod sigur nu e! Pare la fel de puternică, poate e chiar mai puternică, însă este şi mult mai vulnerabilă. Cu alte cuvinte, e mai uşor de surprins decît în februarie, cînd Steaua n-a avut, practic, nici o şansă în faţa ei.

Acest paradox are unele explicaţii, iar ceea ce urmează îşi propune a fi o analiză a situaţiei pe care o traversează echipa andaluză de cîteva săptămîni, o trecere în revistă a cauzelor ce au iniţiat această, să-i zicem, criză.

1. EXIGENŢĂ MAXIMĂ
Nimeni nu poate nega: Sevilla a fost în ultimele două campionate un nume de referinţă în Europa. 5 trofee din 6 finale, iată un bilanţ excepţional pentru o echipă ce n-a lăsat nimic deoparte şi a încercat să lupte pe toate fronturile. Criza actuală e o consecinţă a acestui efort. Pentru Sevilla, cuvîntul „a cîştiga” a încetat să mai fie un obiectiv imediat şi a devenit o obligaţie.

Aşteptările sînt altele, pretenţiile sînt mult mai mari, iar asta face ca Sevilla să fie în, poate, cel mai important moment al existenţie sale: dacă trece peste criză devine un club mare, dacă nu, căderea e ireversibilă, ca în cazul lui Deportivo, Betis, Bilbao, chiar Atletico Madrid, care, toate, au avut perioade asemănătoare, dar n-au ştiut, sau n-au putut, să le gestioneze.

Ce înseamnă acest lucru. Că se aşteaptă ca Sevilla să cîştige mereu, că nu mai trebuie să existe sărbători după fiecare victorie (doar e o obligaţie, nu?). Şi mai mult. Cînd eşti echipă mare, adversarii îţi ştiu bine jocul, îţi anticipează surprizele, îţi controlează mişcările. Te lasă pe tine să joci, să construieşti, să ataci, ca să poată să te surprindă.

Steaua, atenţie la teren!
Exigenţa maximă trebuie să se vadă în toate domeniile. Inclusiv la gazon, iar aici e un aspect de care Steaua poate profita. Gazonul de pe „Pizjuan” nu-i grozav, are neregularităţi, e uşor denivelat, iar Sevilla a avut dificultăţi la construcţie. Pentru o echipă vizitatoare ăsta e un lucru bun, mingea nu capătă viteză şi trebuie controlată mai bine, pierzîndu-se astfel timpi preţioşi. De care oaspeţii profită, avînd timp să se aşeze, să aştepte pe poziţii, să fie pregătiţi.

2. VIRTUŢI TRANSFORMATE ÎN DEFECTE
Principala probemă a Sevillei e că a devenit previzibilă. Specialiştii numesc asta „Sindromul Ronaldinho”. A fost văzut de atîtea ori că nu mai surprinde. Sevilla a avut zeci de apariţii televizate şi lumea a început să-i cunoască jucătorii. Ca exemplificare, întrebaţi-vă cîţi fotbalişti de la Betis ştiţi!

Dacă lumea ştie jucătorii pe dinafară, cei ce se pricep la fotbal, antrenorii adică, au început să cunoască reţeta magică prin care Sevilla poate fi oprită sau surprinsă. Asta e şansa lui Pedrazzini, iar dacă s-a consultat şi cu Olăroiu, un „maniac” în studierea echipelor, poate fi o reală oportunitate. Pentru că Sevilla joacă la fel, a făcut-o şi cu Levante, dar ceea ce în februarie era o armă letală acum poate fi una descărcată. Deocamdată Juande Ramos se chinuie să schimbe ceva, dar nu reuşeşte decît să-şi rotească jucătorii, şi obligat cîteodată de circumstanţe, şi să-i zăpăcească.

Exemplul Daniel Alves
În sezonul trecut, toată lumea aştepta cu groază urcările lui Daniel Alves. Acum toţi le aşteaptă cu speranţă, ca să profite de ele, pentru că pe acolo se poate ataca, pe acolo se poate construi o strategie eficientă.

3. ACCIDENTĂILE ŞI OBOSEALA
Marea problemă a lui Juande Ramos au fost accidentările, de care s-a lovit constant. Excesul de partide şi startul timpuriu de sezon, cu supercupe şi tururi preliminare în Ligă, au dus la o oboseală musculară şi la accidentări. Neobişnuită cu acest ritm, Sevilla a trebuit să se descurce cum a putut, cu improvizaţii.

De fapt, cum joacă Sevilla? Foarte simplu. Juande Ramos are un 1-4-4-2 mai degrabă clasic:

APĂRARE. Un lateral care urcă mult (Daniel Alves), altul care-şi păstrează poziţia (Dragutinovici), pentru a compensa.

MIJLOC. În zona mediană centrală, un mijlocaş care acoperă spatele fundaşului lateral (Poulsen sau Keita), altul care construieşte şi apare la finalizare (Maresca sau Renato). Două benzi complementare, ca şi în cazul fundaşilor. Pe dreapta Jesus Navas, tehnic, cu centrări bune, iar pe stînga Adriano, cu travaliu, intrări-surpriză spre centru şi pase verticale ori „un-doi”-uri cu vîrfurile.

ATAC. Şi aici întîlnim doi jucători complementari. Unul rapid, cu deplasări pe bandă pentru schimb de locuri cu mijlocaşul (Aruna Kone sau Kerjakov), celălalt ca punct de referinţă în faţă (Kanoute sau Luis Fabiano), către care vin baloane înalte sau care coboară pentru a prelua şi a deschide mijlocaşul.

Marea problemă a lui Juande Ramos a fost şi rămîne apărarea.
Cu Steaua va fi la fel. Lipseşte de mult Javi Navarro, căpitanul şi referinţa în spate, azi va lipsi şi Escude, Aitor Ocio, care a jucat în primăvară cu Steaua, a fost cedat la Bilbao, iar Ramos va fi nevoit să improvizeze cu „canibalul” Boulahrouz, departe însă de porecla primită, cu Fazio, un tînăr promiţător, dar atît. Mai e varianta Mosquera, columbianul, dar ultima dată cînd a jucat, cu Espanyol, a fost penibil şi a ieşit la pauză, nu înainte de a mînca meciul Sevillei. Poate fi tras acolo Poulsen, dar asta înseamnă ca şi mijlocul să fie uşor dereglat.

4. STRESUL POST-PUERTA
După mulţi, inclusiv Johan Cruyff, aici e cheia crizei: dispariţia lui Antonio Puerta Cînd îţi moare un coleg care face ce faci şi tu, se antrenează ca tine, mănîncă la fel ca tine şi, atenţie, PRIMEŞTE ACELEAŞI SUBSTANŢE CA ŞI TINE, impactul emoţional e brutal. Apar întrebările, temerile, gîndurile negre. Apare acel „şi dacă…” falimentar în plan psihic pe durata unui meci. Ziarele îşi pun întrebări, medicii sînt priviţi în cel mai bun caz cu circumspecţie, iar orice nou articol de presă devine un factor de stres în plus.

Juande Ramos n-avea cum să nu sesizeze acest lucru.
Aşa se explică de ce a cerut echipelor ce vin pe „Pizjuan” să nu-l mai omagieze pe Antonio în acelaşi fel, înainte de meci, punînd un buchet de flori pe gazon exact în locul în care fotbalistul s-a prăbuşit pentru prima dată la acel meci blestemat cu Getafe. Ramos vrea să evite ca ai lui să primească mesajul subliminal al durerosului eveniment, să li se readucă în memorie tragedia petrecută sub ochii lor, PE TERENUL PE CARE URMEAZĂ SĂ JOACE. Întrebarea care se pune acum este: Steaua îi va aduce omagiu lui Puerta în acelaşi mod?

5. POLITICA CLUBULUI
Punctul 5 poate deveni lesne punctul 1 şi o să vedeţi de ce. Pînă acum, Sevilla era văzută ca o echipă-trambulină. Vii pe bani puţini sau gratis, joci bine două sezoane, uneori chiar mai puţin, şi apoi pleci la mai bine, pe bani mulţi. Vezi Reyes, Baptista, Sergio Ramos.

În vară, preşedintele Del Nido n-a mai vîndut. Nu l-a lăsat nici măcar pe Alves să plece pentru 35 de milioane de euro. Dar nici n-a mărit salariile. Del Nido vrea echipă mare cu salarii de tinere talente, dar asta n-are cum să se întîmple. Şi nici n-are cum să nu afecteze prestaţiile acestor jucător, cărora li se cere un efort mai mare pe aceiaşi bani.

Toate cele de mai sus sînt simple observaţii. Luate însă în calcul, ele pot ajuta o echipă ca Steaua să obţină un rezultat mare. Au făcut-o alţii, o putem face şi noi.