Gattuso, altfel

Despre Gattuso s-au spus şi scris mii de cuvinte. A fost caracterizat în zeci de feluri. Impresia pe care o lasă atunci cînd îl vezi jucînd e greu totuşi de descris. Unii îi apreciază stilul, alţii nu. Unii îl văd […]

Despre Gattuso s-au spus şi scris mii de cuvinte. A fost caracterizat în zeci de feluri. Impresia pe care o lasă atunci cînd îl vezi jucînd e greu totuşi de descris. Unii îi apreciază stilul, alţii nu. Unii îl văd simbolul Milanului, alţii doar un soi de bodyguard pentru Kaka. Depinde de gusturi, în cele din urmă, şi de modul de a privi fotbalul. Un lucru e însă clar, fără Gattuso, Milanul de azi, cu tot cu performanţele sale din ultimii ani, nu prea se poate concepe. Luni, am avut ocazia să descopăr un altfel de Gattuso. Am făcut-o citind un interviu pe care „El Pais”, cotidianul cu cel mai mare tiraj din Spania, l-a realizat cu jucătorul Milanului. Iată în cele ce urmează cîteva din pasajele cel mai interesante

– Ce înseamnă „Omul se trage din Gattuso”? (Este vorba de titlul primului capitol al cărţii sale autobiografice intitulate „Dacă te naşti pătrat, nu poţi să mori rotund” )

– Acum patru ani, într-un meci contra lui Lazio, a apărut o pancartă cu desenul unei maimuţe şi textul „Gattuso se trage din maimuţă”. A doua zi, un ziarist s-a inspirat din acest mesaj atunci cînd a caracterizat evoluţia mea. M-am enervat rău de tot, dar am decis în cele din urmă să iau totul ironic. Doar toţi ne tragem din maimuţă, nu? Iar eu cu atît mai mult, în loc de spirit am un animal.

– Cum s-a putut transforma în titular indiscutabil cineva născut, aşa cum zici tu, cu picioarele pătrate?
– Presupun că datorită constanţei şi a dorinţei de învăţa şi de a face mai mult.

– Ai muncit mai mulţi decît alţii, nu?
– Normal. Sînt unii precum Kaka, ce se nasc fenomene, şi alţii ca mine, care au trebuit să se formeze. Marea mea calitate a fost că n-am renunţat niciodată la luptă. În fotbal, ca şi în viaţă, întotdeauna se poate învăţa.

– După atîţia ani la Milan tot mai eşti convins că ai picioarele pătrate?
– Am mai crescut, dar trebuie să muncesc mai departe. E adevărat, îmi place să dau goluri mai multe, dar …. De multe ori mă uit la picioarele mele şi le zic: „Ale naibii, niciodată nu-mi daţi şi mie motive de fericire!”. Iar lui Ancelotti îi spun mereu: „Mister, imaginează-ţi, dacă aveam picioare bune… nu mai aveam unde să punem trofeele”.

– Dar cum poate creşte cineva care nu e dotat?
– Cunosc o singură cale: pasiune, pasiune, pasiune. Unul ar putea cădea în eroarea de a zice: „OK, joc la Milan, cîştig trofee, bani, ce-mi mai trebuie?”. Asta în fotbal nu se face. Întotdeauna trebuie să te uiţi bine în jur, poate că există ceva ce mai merită învăţat.

– Puritanii din fotbal spun că Gattuso e o insultă a balonului.
– Eu nu ascult astfel de lucruri. Le accept. Ştiu că pot plăcea sau nu.

– Cum ai cîştigat respectul colegilor?
– Cred că prin seriozitate. Sînt de 8 ani aici, iar viaţa mea e casă-Milanello, Milanello-casă. Victoriile nu m-au scimbat, cu cît trec anii, cu atît am mai mult chef de muncă.

– N-ai avut niciodată senzaţia că ai făcut mult mai multe lucruri decît ţi-ai fi permis?
– Oh, ba da. Îmi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi un vis. Niciodată n-am crezut că voi ajunge unde am ajuns, că voi cîştiga atîţia bani. Şi cred în continuare că nu-i merit.

– Banii sau toate celelalte?
– Banii. Cîştigăm prea mult, dar ştiu că aşa e piaţa. Într-o lună cîştig mai mult ca tatăl meu într-o viaţă.

– Ce-a rămas din acel băiat ce juca fotbal pe plaja din Schiavonea şi cîştiga bani vînzînd peşte?
– Totul. Unicul lucru schimbat e contul din bancă. Atunci trăiam în case de închiriat, acum am mai multe şi le închiriez eu. Atunci mergeam cu barca, acum am maşini. Plăcerea de a juca a rămas însă intactă.

– Ţi-a servit experienţa din Scoţia?
– Mult de tot. Nu voi obosi niciodată să-i mulţumesc tatălui meu. Aveam 17 ani şi mi-a fost frică să iau avionul, să abandonez Italia şi să mă dus tocmai la Glasgow. El m-a urcat practic cu forţa în avion. Mă aşteptau să semnez un contract într-o altă ţară şi mi-a fost greu să mă decid, mai ales că plecasem de acasă de la 13 ani.

– Ai fost nevoit să renunţi la multe lucruri?
– Sincer, nu prea. Pe atunci jucam la Perugia şi n-aveam salariu, doar nişte prime. Cei de la Rangers mi-au oferit un milion de euro în patru ani. Gîndeşte-te că tatăl meu cîştiga 800 pe lună!

– Ţi-a fost greu să te acomodezi?
– Nu tocmai, dar şi pentru că am ignorat anumite chestii. În mintea mea exista o singură Biserică, cea catolică. Am ajuns aici şi am descoperit că mai există şi protestanţi. Şi multe altele. Îmi amintesc că atunci cînd am ajuns în vestiar am văzut un tablou cu o doamnă. Ca un imbecil am întrebat cine era şi toţi au rîs de mine. Era Regina.

– Şi prima zi la Milanello?
– Imaginează-ţi! Era campioana Italiei. Am ajuns şi m-am întîlnit numai cu legende: Maldini, Costacurta, Albertini, Donadoni, Rossi. Mă întrebam ce naiba caut eu acolo.

– Şi mai tîrziu?
– Primii ani au fost tragici. La Milanello erau poze cu toată lumea, doar cu mine nu. Patru ani n-am cîştigat nimic. Dar apoi s-au schimbat lucrurile.

– Cu veteranii cum te-ai înţeles?
– Fără probleme. Secretul acestui club e vestiarul şi a trebuit să mă obişnuiesc repede. Mi-aduc aminte că Sebastiano Rossi era foarte glumeţ. Mereu îmi dădea palme peste ceafă şi se ascundea. Eu mă întrebam: „Ăsta o fi imbecil? Şi restul la fel că-l suportă?”. Dar m-am obişnuit.

– Ceva trebuie să aibă Milanul special.
– Ţi-am spus, vestiarul. Să vezi un tip de 39 de ani ca Maldini care munceşte ca un nebun, trebuie să fii idiot să nu iei exemplu. Sau unul ca Seedorf, care a cîştigat de 4 ori Liga şi care plîngea după semifinala cu Manchester. Înţelegi astfel că aici sînt adevărate valori.

– Asta face diferenţa între Milan şi alte cluburi?
– Da. E o echipă care în ciuda dificultăţilor găseşte mereu drumul potrivit. Şi mai e ceva. Mi-amintesc că la început, cînd mă certam cu vreun arbitru sau mă băteam cu vreun adversar pe teren, imediat mă convocau la club şi-mi explicau că aşa ceva nu se face şi că trebuie să mă controlez, pentru că fac de rîs imaginea Milanului.

– Care a fost cel mai greu moment al carierei?
– Clar după finala cu Liverpool. Am vrut întîi să mă las de fotbal.Apoi m-am gîndit că ar fi bine să plec. E greu de suportat pentru unul ca mine să pierzi trofeul în cîteva minute după ce practic a fost al tău. Nu puteam să-mi scot din cap imaginile alea, dar cei de la club, antrenorul, colegii, s-au chinuit şi m-au convins să rămîn. Dar la fel de greu a fost şi înaintea finalei Mondialului. Am fost la toaletă de 30 de ori, toţi credeau că sînt bolnav. Dar totul se întîmpla din cauza emoţiilor. Uite, chiar aşa poţi să scrii: „Şi Gattuso are emoţii”.