Moderni şi tradiţionali

Sînt un admirator al fotbalului englez pentru că a ştiut să împletească perfect doi termeni ce pot părea contradictorii, dar care în realitate nu sînt: modernitate şi tradiţie. De multe ori se înţelege greşit noţiunea de tradiţionalism. Dar lucrurile tradiţionale […]

Sînt un admirator al fotbalului englez pentru că a ştiut să împletească perfect doi termeni ce pot părea contradictorii, dar care în realitate nu sînt: modernitate şi tradiţie. De multe ori se înţelege greşit noţiunea de tradiţionalism. Dar lucrurile tradiţionale sînt cele ce fac puternică o comunitate, un colectiv, o profesie sau un sport care, în acelaşi timp, înseamnă spectacol şi afacere. Englezii au ştiut să păstreze şi să respecte valorile împămîntenite: maxima implicare, lupta virilă, dar nu rău intenţionată, ambianţa festivă, încurajarea echipei favorite chiar şi atunci cînd pierde, sancţionarea trişorilor.

Modernitatea se referă la nou, la inovator, la progres. Tradiţia fotbalului britanic se îmbină perfect cu ideile moderne şi inovatoare despre cum se gestionează un club ca instituţie, despre cum să apelezi la resursele nebănuite ale marketingului şi merchendising-ului. Cheia succesului cluburilor engleze în ultimii ani a fost ştiinţa de a combina avantajele progresului economic născut din noile idei de business cu valorile tradiţionale.

E o obişnuAinţă să vezi în Premier League meciuri cu ritm excelent, dinamism, dar şi cu suficientă tehnică. Timpurile fotbalului direct, extrem de vertical, în care capetele se ciocneau fără milă, a intrat în istorie. Importul masiv de jucători străini împreună cu un grup de antrenori extrem de calificaţi a produs un vizibil salt calitativ. Rolul lui Arsene Wenger a fost foarte important, el fiind cam primul ce a obţinut succese printr-un fotbal artistic.

Chelsea lui Mourinho are o coloană vertebrală extrem de solidă. A-i pune laolaltă pe Cech, Terry, Lampard, Makelele şi Drogba dă o mare forţă echipei, ajutînd-o să cîştige, chiar dacă nu mereu spectaculos. Trebuie menţionat aici şi ochiul cu care Mourinho ştie să aleagă mereu cea mai bună garnitură care începe meciurile. Rafa Benitez a impresional la Liverpool cu inteligenţa sa. A dus foarte repede echipa pînă la cîştigarea Ligii Campionilor, iar asta a dat forţă unui joc rapid în care se detaşează Gerrard şi Xabi Alonso.

Manchester e exemplul perfect de încredere într-un antrenor, Alex Ferguson, şi în proiectele lui. N-a avut succes imediat, dar fotbalul englez e mult mai răbdător decît cel latin şi oferă tehnicienilor mai multă putere, mai mult timp. Au profitat de fotbaliştii excepţionali ai deceniului trecut, ajungînd la o putere financiară care le-a permis să suporte debarcarea unui Beckham sau Roy Keane şi, mai apoi, să privească viitorul cu optimism. Lotul actual este foarte bine închegat cu bătrîne glorii precum Scholes şi Giggs, de care încă se poate profita şi care reprezintă valorile tradiţionale, alături de tineri precum Ronaldo sau Rooney, ce reprezintă acel plus cu care se cîştigă meciuri, trofee, campionate.

În ţările latine modelul nu pare viabil. E greu de găsit conducători care nu-şi doresc o reprezentare mediatică şi care deleagă toată puterea în mîinile unui antrenor-manager. S-ar putea experimenta la echipele mai mici, niciodată însă la cele mari. Se pare că aici funcţionează mai bine improvizaţia, cumpărarea demagogică a jucătorilor pentru iluzii de moment, schimbul de figurine şi alte excentricităţi. Dacă ar aplica modelul englez, ar putea avea succesul lor. Poţi fi modern şi fără să-ţi uiţi originile.

# Jose Pekerman este antrenorul care a condus „naţionala” Argentinei la turneul final al Campionatului Mondial din Germania. În palmaresul său se numără şi 3 titluri mondiale cucerite cu selecţionata ‘Under 20 a Argentinei. Traducere şi adaptare de Andrei Niculescu după un editorial scris pentru „El Pais” de antrenorul argentinian Jose Pekerman.