Rotterdam, ce vrem
Mai e loc pentru echipa naţională într-o lume a fotbalului subjugată de pasiunea pentru echipele de club? Mai simt oamenii ceva pentru steagul naţional, se mai simt ei reprezentaţi de „tricolori”, mai suferă sau se mai bucură alături de ei? […]
Mai e loc pentru echipa naţională într-o lume a fotbalului subjugată de pasiunea pentru echipele de club? Mai simt oamenii ceva pentru steagul naţional, se mai simt ei reprezentaţi de „tricolori”, mai suferă sau se mai bucură alături de ei? Ori în sufletul lor e loc doar pentru cele două culori ale grupării favorite, doar ele îi fac să vibreze, să trăiască adevărata emoţie? Sînt întrebări la care, deocamdată, n-avem un răspuns clar.
Aşadar, ce aşteptăm de la Rotterdam? În primul rînd un rezultat bun, un egal, poate o victorie, care să ne dea variante de calificare la Europene. Dar asta nu e tot. Ar trebui ca echipa naţională să redevină reprezentativă, să-i reprezinte adică pe toţi românii. Să nu mai fie nevoie să bifăm încă un rezultat prost, pe care să-l comentăm o zi-două, apoi să-l uităm, pentru că duminică vine Rapid – Steaua.
Amintiţi-vă cît de mult ne-a durut eşecul cu Slovenia! Cum am rămas, cei ce-am fost pe stadion, în ploaie, destui plîngînd alături de jucători, nevenindu-ne a crede că România nu va merge la Mondial. Cum i-am aplaudat atunci pe acei băieţi, deşi tocmai pierduseră.
Între timp, rateurile s-au adunat. Am mai contabilizat o necalificare, apoi încă una. Şi am început să ne obişnuim. Am intrat într-o dinamică a înfrîngerilor care a îndepărtat lumea din jurul naţionalei. Ne iroseam energiile în războaie cu arbitrii, cu selecţionerii, cu federaţia, dar uitam că echipa asta naţională a ţinut România în spate într-o vreme cînd din fotbalul intern n-aveai ce alege.
Acum avem. Dar nu prea mai avem echipă naţională. De fapt, nu mai avem încredere în ea, în posibilităţile jucătorilor. Senzaţia dinaintea meciului de sîmbătă este de un pesimism bolnăvicios. „Ne bat de ne usucă”, „Ne rup în două”, „N-avem nici o şansă”, cam aşa e tonul general, parţial întrerupt de unii mai optimişti, care încă mai speră.
Asta cred eu că trebuie să ne dorim de la Rotterdam. Ca România să schimbe această imagine, de echipă dinainte învinsă. Pe vremea lui Hagi şi Gică Popescu, România se ducea să se bată de la egal la egal cu oricine. Sigur că mai şi pierdea, că nu s-a inventat încă echipa permanent cîştigătoare. Dar nu lăsa niciodată senzaţia condamnatului ce speră doar într-o minune. Îşi juca şansele. Poate că nu vom putea bate nici acum la Rotterdam, în fond întîlnim Olanda, dar asta aş vrea eu să vedem. Că JUCĂM. Că ne luptăm. Că nu ne dăm bătuţi. Că avem curaj. Că avem încredere în noi. Că mai putem reprezenta ceva în Europa.
Aş vrea ca sîmbătă seară, străzile României să fie pustii. Iar pe la ora 11 şi un sfert, să se audă, aşa, un vuiet din toate cartierele ţării. Să putem spune, că tot se dau ceasurile înainte în acea noapte, să putem spune aşadar: Hai că a venit şi ora României!