July 2010 ↓

În Anglia are loc singura partidă ”adevărată” din lume. Porneşte în noiembrie, ţine pînă în martie, se lasă cu eliminaţi, iar rezultatele sînt omologate!!!

Toţi aşteaptă cu nerăbdare. Urmează întrebarea. “Cu cine avem meci, băieţi, etapa viitoare?” Hahahaha!!! Bună gluma. E faza zilei. Ba nu, a săptămînii. Nici a săptămînii! A anului! A anului am scris? Nu, a ultimelor şase decenii!!! Cum cu cine avem meci? Cu Woolpack Wanderers, logic. Cu ei s-au duelat azi, cu ei s-au duelat acum şapte zile, acum o lună, acum două luni, acum doi ani, acum 27…

2010. Martie. Insulele Scilly, 45 km sudest de coastele Angliei. La ultima strigare erau 2.153 de suflete. Piteas din Masalia fusese primul care le călcase pragul, în antichitate. Apoi romanii, cu a lor ”Scillonia insula”, apoi vikingii, apoi navele Evului Mediu, tot felul de lorzi protectori…

Demni de ”Cartea Recordurilor”
Prin 1920 puseseră bazele unei ligi de fotbal, între cinci din cele 140 de insuliţe. În 1950 rămăseseră doar două trupe: Rangers şi Rovers. Din 1984, deveniseră Woolpack Wanderers şi Garrison Gunners. Prin 2000, băieţii de la ”Cartea Recordurilor” ancoraseră pe acolo. La plecare, le lăsaseră patalamaua cu ”Cea mai mică ligă din lume!”

Sunt atipici. Pornesc treaba în noiembrie şi joacă pînă în martie, anul viitor. Duminică de duminică, 17 meciuri. Ei între ei. Mai au vreo două cupe cu nume pompoase – ”The Wholesalers” ori ”Foredeck” – şi nişte ”Bătrîni vs tineri”. Starostele fiecărei trupe e ”căpitanul”. El face trupa, el o pregăteşte, el dă cele două beri de căciulă, după joc, în caz de victorie. Aria de selecţie e ”vastă”, 50 de fotbalişti cu vîrste cuprinse între 16 şi 50 de ani. ”Tinerii nu prea mai stau pe la noi. Trăim din pescuit şi comerţul cu flori, specii rare, dar ocupaţiile astea nu au căutare. Aşa că mai toţi au plecat spre Regat. În plus, locuinţele sunt extrem de scumpe pe aici”, povesteşte Chas Wood, cel care s-a pregătit, vreo doi ani, cu Brighton şi Hove Albion. Au golgeter – D. Hicks -, şi eliminaţi, Mumford, cînd spiritele se mai încing.

Fără tribune, dar cu transmisiuni radio ”live”
Adunarea se dă pe ”Garrison Football Field”, care n-are tribune, dar posedă cabină de comentator. ”Adidas a venit aici, în cea mai mică ligă din lume, să promoveze nişte produse. Gerrard, Beckham ori Vieira s-au băgat, atunci, la o miuţă” istoriseşte Chas. ”Cea mai insulă are 15 kilometri pătraţi, aşa că nu ne trebuie maşini. Multă mişcare. Uite, de exemplu, nişte specialişti au făcut un studiu în toată Anglia. La noi, au ajuns la concluzia că 32 la sută din populaţie face de minimum trei ori pe săptămînă 30 de minute exerciţii”, mai spune el, apoi îşi cere scuze. ”Mă duc, avem de pregătit meciul!” Haha, din nou bună gluma! Nu asta face de 25 de ani?

Elena Işinbaieva nu şi-a uitat profesorul care a îndemnat-o să treacă de la gimnastică la săritura cu prăjina. Frumoasa atletă i-a făcut cadou un apartament de 124 metri pătraţi

O ştie de un deceniu. Îşi aduce aminte perfect cu ce era îmbrăcată în ‘87, cînd venise întîia oară la sala lui de antrenament din Volgograd, pentru gimnastică artistică. O mică prinţesă. Acum stă în faţa lui şi plînge. E greu să-i explice. “Elena, ai ajuns la 15 ani. E normal să creşti. Ai vrea să rămîi pitică?”. Fata nu vrea să audă că, la 1,74 metri, trebuie să abandoneze. Tatăl ei, un tabasaran din Daghestan, a învăţat-o să nu cedeze niciodată. “Elena, la înălţimea asta nici nu mai poţi trece printre paralele”… Apoi… Apoi îi vine ideea. E prieten bun cu Evgheni Trofimov, antrenorul de la prăjină. Cu vreo trei seri în urmă a văzut o fostă gimnastă din Cehoslovacia care, la fel, a trebuit să se lase de gimnastică şi a trecut la ştachetă… Şase luni îi ia să o convingă. Şase luni stă, seară de seară, de vorbă cu cea pe care o consideră fetiţa lui. “Elena, sînt puţini cei care pot schimba disciplinele din mers. Nu trebuie să ratăm trenul ăsta”, îi spune în timp ce-i arată secvenţe cu “Ţarul” Serghei Bubka. Îi este psiholog, confident. O ia la masă cu copiii săi, doarme în patul soţiei, în timp ce ei întind o saltea pe jos. În noiembrie 1997, Elena apucă, pentru prima dată în viaţă, prăjina.

27 de recorduri mondiale!

Ce a urmat se cunoaşte. După şase luni de antrenamente nonstop lumea uită de gimnasta Elena Işinbaieva. La Campionatele Mondiale de Tineret de la Moscova, din vara lui 1998, apărea Elena Işinbaieva, săritoarea cu prăjina. De aici… 27 de recorduri mondiale, zeci de medalii de aur, sute de premii. De fiecare dată cînd bătea din palme pentru a cere publicului să o ajute la elan, undeva, în Mama Rusie, fostul ei antrenor de la gimnastică, Alexander Ivanovici Lisovoi, mînca bumbacul, asemenea lui Titi-Prosop. Vreme de 12 ani, în garsoniera sa modestă, de 28 de metri pătraţi, a trăit - alături de soţie şi de cele două fiice - fiecare săritură. “Hai, gata, gata cu gălăgia, uite-o pe Lena !”

Apoi… Într-o zi de iulie 2010, la aproape un deceniu şi jumătate de cînd “prinţesa” îşi luase zborul din cuibul său, a primit un plic. În el, o felicitare, nişte chei şi o schiţă. Schiţa era a unui apartament luxos, de 124 metri pătraţi, cu vedere spre Volga, într-un turn cu zeci de etaje. Cheile urmau a fi utilizate începînd din septembrie, cînd mobila de ultimă generaţie avea să îmbrace pereţii. Felicitarea conţinea doar un text mic: “To Sir, with Love. Lena”! Atît!

Coperta celui de-al cincilea album solo al fostului mare Beatles - ”Walles and Bridges” -, surprinde. O fază dintr-un meci de fotbal, desenată chiar de el şi scoasă de la naftalină după 22 de ani!!!

Doi tipi cu ochelari ciudaţi rău stau de vorbă. Unul îi are mici, perfect rotunzi, ai celuilalt sînt roz, cu nişte fluturaşi din plastic pe ei. ”Lenny, uite cum stă treaba. Îţi garantez că va fi numărul unu în top la americani! Ba nu, chiar sînt de acord să facem un pariu. Dacă nu urcă acolo, îţi produc eu 10 albume, gratis. Dacă ajunge, mă ajuţi la un concert, fără să-ţi dau o liră. Merge?” Palma se bate. Toamna lui 1973. Unul e John Lennon. Celălalt, Elton John. Rămăşagul e pus pe melodia ”Whatever Get’s You Through the Night”, albumul ”Walls and Bridges”. Lansarea e pe 4 octombrie 1974. Pe 28 noiembrie, acelaşi an, la ”Madison Square Garden”, cel care avea să vîndă 250 de milioane de albume ia microfonul şi…”Am plăcerea de-al invita lîngă mine pe fostul membru Beatles, domnul John Lennonnnnnn!!!”.

Finala FA CUP, 1952
Albumul e tare, iar ”Whatever” rămîne unica piesă solo a lui Lennon ajunsă în pole-position la americani. Dar ce e coperta asta? Ce caută un desen cu fotbalişti pe albumul cu numărul cinci? Şi a cui e opera?

La 11 ani, în 1952, John era fiert pe fotbal. A ajuns la finala FA Cup, Newcastle – Arsenal. La ”coţofene” juca Jorge Robledo, chilianul trecut la cinci ani în Albion. Ce fotbalist! Dăduseră pe el 26.500 de lire sterline; el dăduse 32 de goluri. În 33 de meciuri! Citise ceva despre sud-american, îl impresionase faptul că refuzase să semneze dacă la trupă nu ajungea şi fratele, Ted. Conducerea nu-l dorise decît pe Jorge, dar..pachetul rămăsese pachet!

În minutul 84 marcase cu capul unica bobiţă. Lui Johnny îi rămăsese fixată imaginea pe retină. Jorge, devenit, la englezi, George, sărise de lîngă Forbes, stîlpul ”tunarilor”, scoţianul. Cu numărul 9, atent, stătea Jackie Milburn, una dintre primele trei vedete din istoria dungaţilor. Aşa s-a terminat. Trofeul rămînea la oamenii lui Stan Seymour. S-a bucurat pentru Newcastle, s-a dus acasă, a desenat totul şi a scris data.
 
22 de ani desenul a stat ascuns prin nişte cutii
 Într-o seară, după o noapte ”grea” cu Ringo Starr şi Alice Cooper, cu tone de alcool, a ajuns acasă, supărat. Decisese să se despartă, o vreme, de Yoko Ono, era cam terminat. Atunci a găsit capodopera. La început, a rîs, după, şi-a zis că ar fi bine să apară pe coperta noului album. Aşa a ajuns golul unui chilian, născut la Iquique, crescut în Anglia, pictat de un englez, numărul 1 lîngă Statuia Libertăţii…

Coperta albumului. Imaginea reproduce desenul lui Lennon, făcut pe vremea cînd nu ştia că avea să devină unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii

Pe pămînt francez, în 1998, argentinianul Zanetti a marcat contra Angliei, salvînd de la moarte sigură un polonez pe care nu-l văzuse în viaţa sa!

Final de sezon 2003-2004 în Serie A. “El Pupi” Zanetti ajunge în casa sa din Milano. Pe masă, un plic. Expediat din Polonia. Probabil, unul dintre fani. Oraşul îi sare în ochi. Dintotdeauna a fost atras de denumirile astea cu sute de consoane în ele: “Szdlowiec”. Nu-şi dă adidaşii jos din picioare, nu mai bea sucul de portocale. Rupe cu dinţii. Nici măcar nu se aşază. Citeşte pe nerăsuflate: “Stimate domnule Javier Adelmar Zanetti, numele meu este Narek Kopaczen…”

Cronometrul aţipise la 45:30
“…V-am scris abia acum, la şase ani de atunci. Mi-a luat aşa de mult timp pentru că ancheta nu se terminase, pentru că nu aveam adresa dumneavoastră directă, pentru că nu doream să trimit depeşa la club spre a se rătăci pe undeva… Mai ţineţi minte partida contra Angliei, de la Mondialul din 1998?”

Cum putea uita aşa ceva? “Bati” deschisese scorul, englezii făcuseră 2-1 şi, cu cîteva secunde înainte de pauză, cînd cronometrul aţipise la 45:30, danezul Kim Milton Nielsen dictase fault. Lucraseră schema la antrenamente de sute de ori. Veron i-a pasat, scurt, pe lîngă zid, el a preluat cu dreptul, s-a întors, a tras cu stîngul şi mustaţa lui Seaman s-a zbîrlit. “Da, domnule Zanetti, pare greu de crezut, dar acel gol mi-a umplut viaţa!” Nu-i venea să creadă. Reuşita sa din ‘98 salvase un polonez pe care nu-l văzuse niciodată?

Maşina aruncată în aer
Nu părea glumă, din contra. “Eram procuror. De doi ani, de prin iarna lui 1996, lucram la un caz grav, şantaj, extorsiune, influenţe diverse. La începutul lunii iunie mi-am găsit maşina făcută zob, distrusă voit. Mi-au spus că nu-mi mai pot garanta siguranţa, aşa că de vreo 30 de zile aveam un obicei. Spre seară, înainte de ora 22:00, scoteam cîinele la plimbare. Apoi duceam noul autoturism în curtea unei secţii de poliţie. Oamenii îl luau pe semnătură, îl ţineau la ei şi, logic, dimineaţa eram scutit de orice griji… În acea seară, 30 iunie 1998, aţi marcat contra Angliei, pentru 2-2. Cînd meciul s-a terminat şi se intra în prelungiri, mi-am zis că n-o fi foc dacă duc maşina ceva mai tîrziu. Meciul era cu nerv, Beckham fusese eliminat, am rămas pentru timpul suplimentar. Atunci s-a auzit explozia care a cutremurat Szdlowiecul. Bombă cu ceas, reglată la fix 20 de minute după ultimul fluier de 90… Soţia m-a chemat pe balcon. Din Mercedesul nostru mai rămăseseră vreo 100 de kilograme de fier… Sună ciudat, dar, dacă nu era reuşita dvs., de 2-2, scoteam căţelul, apoi… Apoi nu mai apucam să duc maşina la secţie. De aceea, vă rog să primiţi mulţumirile mele. Dacă vreodată aveţi drum prin Polonia… Cu stimă, …”

Foto: Zanetti la Cupa Mondială din Franţa, cînd avea să salveze, indirect, viaţa unui om aflat la 2.000 km depărtare

Cu cinci secole în urmă, Henric al VIII-lea comanda o pereche de ghete de fotbal de 100 de lire sterline. Acelaşi preţ ca în ziua de astăzi

“Aşa, şi contra ăstora de ce nu putem juca?”, pică întrebarea. Curtea înghite în sec, ce să-i răspundă? Nu-i treaba lui, însă Cornelius Johnson, marele staroste al garderobei, are textul învăţat. Domniţele răsuflă uşurate. ”Sire, să-i luăm pe rînd. Francisc I al Franţei e moale, nu le are cu sportul ăsta. E fiert pe Renaştere, e om al artelor, al literelor. Carol Quintul e băiat tînăr, pe meserie, dar i-au băgat unii în cap că e aur mult prin alte părţi. Şade cît e ziulica de mare cu nişte hărţi de-a faţa nasului şi sponsorizează pe-alde Magellan, Hernan Cortes, Paco Pizarro şi alţii. Mai încolo, Vasile al III-lea al Rusiei e ocupat cu băutura…Scuze, şi cu îndepărtarea ălora de-s contra lui: Bersen, Maxim-Grecul… În fine, Soliman Magnificul ar putea fi o soluţie, are trupă bună, închegată, sistem 1-1-1-1-8, dar tre’ să se dea jos de pe cal. E non stop în şa, a luat Belgradul, a luat Rodosul, acum trage la Regatul Ungar. Cu cine, sire, cu cine?”

Fără echipe, fără reguli, doar fotbal
Corect, cam are dreptate. Regele, un tînăr pe la 30-35 de ani, l-a ascultat cu atenţie, în timp ce se juca printre dinţi cu un os de prepeliţă înăbuşită. Ar ieşi afară din Hampton Palace, la ţărănoii lui, dar abia ce a interzis jocul ăla violent, fotbalul. Nu existau echipe, nu existau reguli, mereu se lăsa cu omor, mereu veneau reclamaţii. El era un tip cool, cînta la lăută, avea vesnic gîtlejul uscat precum şorţul de sudură, schimba femeile mai ceva ca papucii de casă făcuţi din catifea, trăgea cu arcul, ce să facă cu ”sfinţii” ăştia din Curte?

Cornelius îi adusese ”minunile”. Lui, lui Henric al VIII-lea, regele Angliei. I le pusese la picioare. Ar fi vrut ”în” picioare, dar dacă n-avea cu cine…

Piele scumpă, de la spanioli
Miroseau puternic a piele pritocită la iberici, în Cordoba, cu iz maur, arătau beeetonnn. Îl costase patru şilingi, destul de mult, dar era singura pereche de ghete de fotbal din Regat! Şi el, posesorul, nu putea să le încerce!

Dădu privirea roată: Thomas Cranmer, arhiepiscop. Thomas Morus, filosof, John Fisher, episcop de…Ce să faci, tată, cu ăştia? Băieţi fini, erudiţi, oameni ai Renaşterii – cum îşi ziceau – dar dacă nu le aveau cu varza, putea să-i chinuie?

Fierbea. Încălţările maronii dormeau pe covor, la juma’ de pas de el. Cine naiba îl pusese să interzică fotbalul? De Shrove Tuesday, popular ”Ziua Clătitei”, anul trecut, se încinseseră rău de tot…Se decise. ”Cornelius, două-trei zile dăm dezlegare la fotbal. Potrivesc şi eu ghetele astea, apoi, vedem…” Doar era rege. Primul rege – jucător.

Din pictura acelor ani nu reiese că regele ar purta ghetele de fotbal. Ele se odihneau, poate, în spatele tronului…