June 2010 ↓

30.655 de minute jucate pentru Boca, trei penaltyuri ratate într-un singur meci, trei accidentări cu şase luni repaus, un zid căzut peste el, cel mai vîrstnic debutant argentinian la o Cupă Mondială. Martin Palermo

6 iulie 1999
Doi băieţi traşi la costum bat la poarta vilei sale. ”Felicitări, aţi intrat în Cartea Recordurilor! Primul jucător de fotbal care ratează, într-un singur meci, trei lovituri de la 11 metri!” Cu două zile în urmă, într-un Argentina – Columbia, 0-3, reuşise performanţa: bară, peste, portar!

13 noiembrie 1999
Calcă strîmb la un meci contra Colon. Simte o durere, face semn să fie schimbat şi, în drum spre bănci, dă peste minge. Marchează golul său 100 pentru Boca cu ruptură de ligamente încrucişate!!! Şase luni de inactivitate.

29 noiembrie 2001
Îi ”curentează” pe cei de la Real, în Intercontinentală. Logic, ia drumul Primerei. Se bucură după o reuşită în Cupă, pentru Villarreal, contra lui Levante. Se agaţă de un gard, zidul cade peste el, cu tot cu fani. Dublă fractură de tibie şi peroneu. După ceas, salvarea face şase minute pînă la spital. Tot şase, dar luni, odihnă.

24 august 2008
Meci cu Lanus. 2-1. E acasă, din nou, la Boca. Ruptură de ligamente încrucişate, ruptură de ligamente colaterale. Între cinci şi opt luni de repaus, la prima strigare. Bate în 35 de ani. Adios! Aşa crede lumea…

1 martie 2009
La startul primăverii, Clausura, gol cu Huracan. Îl depăşeşte pe ”Pancho” Varallo ca reuşite pentru Boca. Omul e un monument, e singurul supravieţuitor al finalei CM din 1930. Martin se îmbracă şi se duce în La Plata, să-l vadă.

9 septembrie 2009
Maradona îl chemă cu Paraguayul. De la ultimul fax de convocare trecuseră 10 ani! Argentina o fură cu 1-0. ”Butoiaşul” e pus la zid. Păi colegii lui Martin sunt Mascherano, 25, Gago, 23, Messi, 22 ori Kun, 21 de ani şi el vrea calificare cu moşul ăsta de 36 de primăveri cu accidentări cît tot Institutul de Ortopedie şi Traumatologie ”Dupruyten” din Buenos Aires?

4 octombrie 2009
Velez e de cealaltă parte a terenului. Portarul lor respinge, pelota ajunge la Palermo care marcheză, din acţiune, cu capul, cu efect. Se scoate metrul, se măsoară. 38,9 metri. ”Play of the day” în toată lumea. La golul 200, stadionul e în picioare. ”El Loocoooo, El Loocoooo!”

10 octombrie 2009
Higuain deschide, Rengifo închide tabela, în minutul 89. Nu se mai poate face nimic. Meciul cu Peru, vital pentru calificare. Ba, nu! Există miracole! Additional time 90 ? 2 scrie în colţul ecranului jos, în stînga. Palermo marchează. Maradona se tăvăleşte prin nămol, face tumbe, pe o ploaie torenţială. Argentina e aproape de Africaaaa!!!!

22 iunie 2010
La 37 de ani, debutează la un Mondial. Marchează fin, cu latul, după ”bomba” lui Messi. Corect, sud americanii dominau, mai era puţin, nu se punea problema…Dar aştepta clipa asta de 11 ani, de cînd pusese pe el tricoul cu AFA în dreptul inimii. Devenea cel mai vîrstnic argeninian care făcea acest lucru. Peste toate vuvuzele din lume se auzea: ”Palerrrmooo, Palerrrmooo!”

Cel mai mare ciclist german de dinainte de 1948 a fost executat cu sînge rece, într-o noapte de An Nou. Refuzase să îmbrace tricoul cu zvastică

Tremura tot. Stătea cu urechea lipită de radio. 2 iunie 1948. Un post israelian, cu intermitenţe, dar conta că e ”acolo”, în Germania. Galena vorbi: ”Astăzi de dimineaţă a fost executat, prin spînzurare, Viktor Brack, criminalul nazist”. Atît dorise să audă. ”Riki” fusese răzbunat!

Neamţul anti-nazi
Îşi aducea aminte, perfect, totul.

El, Ernst Berliner, evreu, făcea afaceri cu mobilă în Köln. Despre ”friţul” Albert Richter auzise numai lucruri bune şi, ca fost ciclist ce era, cu ochiul format, pusese geana pe el. ”Riki” avea talent cu carul. Şi voinţă. Era educat, cînta la vioară. Fugea seara pe velodrom, ca să mai bage 20-30 de ture, se întorcea şi lua arcuşul. Au legat prietenie. Un arian şi un israelit în zorii celui de-al doilea război mondial???

Richter a început să-i urască pe nazişti în 1932. Devenise campion al lumii la sprint, la amatori, cucerise Grand Prixul de la
Paris, se pregătea de Olimpiadă. Dar federaţia, la ordinul cuiva, l-a sărit…Plecase la Paris. Aici, stilul său îi fermecase pe francezi. Fusese botezat ”Germanul în opt cilindri”. Acel cineva, însă, nu vedea cu ochi buni afacerea…Se înverşuna din ce în ce mai tare contra lor. Aduna trofeu după trofeu, dar, de fiecare dată, refuza să salute cu mîna întinsă şi să îmbrace tricoul cu zvastică. Îl prefera pe cel tradiţional, cu vechiul vultur. Iar foile se adunau la dosarul din ce în ce mai gros…

De Revelion…

L-a rugat, în genunchi, să nu se mai întoarcă. Nazismul înflorea. Dar ”Riki”, prietenul său, nu l-a ascultat. I-a aranjat, pe 31 decembrie, să fugă în Elveţia. La Weil am Rhein au oprit trenul, să schimbe locomotiva. Atunci l-au văzut ultima dată…Inconştient, era tîrît de oamenii Gestapoului, prin zăpadă. A doua zi, pe 1 ianuarie, federaţia dădea un comunicat sec: ”Numele său a fost şters din toate documentele, din toate cursele, din sufletul nostru”.

Pe 2 ianuarie pe el, pe Berliner, l-au chemat la morgă. ”Aici trebuie să semnaţi! Ce trist! Marele nostru ciclist s-a stins pe o pîrtie de schi, în Elveţia”, i s-a spus. Ştia că nu e aşa. După perdea, cineva veghea. A tras cu coada ochiului. Corpul lui Richter era plin de sînge şi de vînătăi…

După opt ani, tribunalul de la Nürnberg făcea dreptate. Acel ”cineva”, care condamnase la moarte probabil cel mai mare ciclist german al tuturor timpurilor, era spînzurat chiar în lagărul de la Landsberg am Lech, unde exterminase sute de mii de oameni.

El, Ernst Berliner, emigra în America…

Din 1977, velodromul din Köln poartă numele marelui Albert Richter (primul din dreapta)

I-au ucis de ziua lor, pe 1 iunie. Se bucurau la o miuţă. Au tras special pentru a provoca moarte. Apoi, i-au trecut la ”victime colaterale”

”Mami, îţi aduci aminte ce-mi spuneai? Afară cădeau bombe, se cutremura totul, stăteam ascunşi în tunelul ăla la care lucrase şi tata, mă pupai pe frunte şi ziceai: “Beñat, tot timpul să ţii minte asta! Cînd viaţa îţi dă o mie de motive să plîngi, trebuie să găseşti o mie unu ca să surîzi!”. Aşa mă învăţai! Acum, tu ce faci? De ce ai ochii roşii? Crezi că nu te văd? Crezi că nu ştiu că de atunci – şi au trecut 17 ani – vii aici seară de seară, zi de zi şi plîngi? Mami, cu tine vorbesc!”

10.20 am. 10 km vizibilitate

”Era a treia zi de bairam, “Festivalul Sacrificiului”. Mai mult, pe calendar scria şi 1 iunie 1993. Nu ştiu de unde făcuseşi rost, dar, pe vremea aia de urgie, mi-aduseseşi nişte adidaşi, cum văzusem prima oară la Olimpiada din ’84, la sportivi. Ieşisem între blocuri, aproape de aeroportul din Sarajevo, în Dobrinja noastră dragă. Cu Husain, cu Meho ăla micu, cu Asmaul, cu…Da, da, ştiu, mami, îmi spuseseşi să fiu atent, dar credeam că de ziua noastră n-o să tragă. În plus, la nici 14 ani, ce ştiam eu despre război?

Dar au tras. Era 10.20, de dimineaţă. De pe poziţiile sîrbe. Au spus că au greşit, că n-au avut vizibilitate. Ştiu că te-ai dus, apoi, şi te-ai interesat. “Aeroportul din Sarajevo, secţia de meteorologie: cer senin, 10 kilometri!” Aşa a sunat comunicatul. Sec. Două lovituri. La prima, am scăpat. Nu şi Asmaul, fotbalistul…Am început să ţip, mami, era sînge peste tot. Şi pantofi, şi haine, şi praf, mult praf. La a doua, am simţit o durere chiar în capul pieptului. M-am trezit la spital, cu nenea Mufid, prietenul vostru, doctorul, deasupra mea. Apoi, linişte, multă linişte. La puţină vreme m-am revăzut cu Husain, cu Meho ăla micu, cu Asmaul, cu…Cu tine şi cu tata, nu! Stai, stai aşa că nu-mi aduc aminte! A, ba da, gata! Ne-au spus “victime colaterale” sau ceva de genul ăsta. Că aşa e în război…Victime colaterale cu cer perfect curat? Şi cine trage, aşa, la întîmplare, între blocuri? Da, ştiu, ciudat rău! La unele apartamente nici măcar nu s-au spart geamurile!”

13 cu 133

”13 am fost cei plecaţi. Şi mai spui că 13 nu e număr cu ghinion? Alţi 133 au rămas în spitalul lui nenea Mufid…Unii şi-au luat la revedere de acolo fără picioare, fără mîini…Şi ieşisem doar la un meci de fotbal…Şi ce mîndru eram că jucam cu spectatori! Şi că aveam adidaşi noi…Şi că…Hai, nu mai plînge! Ţi-am spus, doar, crezi că nu te văd că de atunci aproape că dormi, aici, în faţa pietrei reci pe care scrie Beñat Razadegui, 1979 – 1993? Mami, eu i-am iertat. Te rog, poţi să o faci şi tu?”

În timpul războiului, nici simbolul Olimpiadei din 1984 nu a fost cruţat

Şi-a dat foc, în faţa a 100.000 de spectatori, pentru a protesta împotriva comuniştilor, pe cel mai mare stadion al Poloniei. L-au ştampilat: ”Alienat”, dar el devenise deja, un erou

Cînd i se aplecase de ruşi? Da, chiar, cînd? Pe cartea de identitate îi scria Ryszard Siwiec, cetăţean polonez, dar…Se născuse sub ei, din 1863 ţărişoara sa ”ţinea” de Marele Imperiu. Apoi, în ’39, o invadaseră. În 1940, la Katyn, Doamne, la Katyn, pieriseră prieteni de-ai tatălui, ucişi din ordinul bestiei Beria! Cîrdăşia lui Molotov cu Ribbentrop îi spintecase, din nou, patria. Pe 20 ianuarie 1945, lumea se bucura că scăpase de urgia mondială. Nu ştia, însă, că plaga roşie îi atinsese. Iar…

Mama şi patria

Văzuse lumina zilei într-o familie de naţionalişti, în 1909. Crescuse privind pe pereţii casei imagini cu Casimir cel Mare, cu Vladsilav al II-lea Jagiello, cu Ian Sobieski, cu…Facultatea de litere din Lvov, masterand în filosofie, specialist în contabilitate. Avea doar două cuvinte pentru care respira: ”Mamă” şi ”Patrie”. Atît. Se înrolase în Armia Krajowa, celebra AK, armata de rezistenţă, luptase cu arma în mînă. Apoi…Apoi, după ce ruşii reîncepuseră să-i respire aerul, refuzase tot: să predea o istorie denaturată, să-şi înveţe elevii să numere în limba lui Rasputin, să…Picătura ce a umplut paharul a fost invadarea Cehoslovaciei, în august 1968. N-a mai rezistat…

De Ziua Recoltei…
…s-a dus pe stadionul ”Dziesieciolencia”, arena celei de-a 10-a aniversări. A pregătit totul, pas cu pas. Ştia că ”Ziua Recoltei” se transmite în direct, că vor fi peste 100.000 de oameni, că preşedintele Wladyslav Gomulka a invitat toate ambasadele. A înregistrat cîteva vorbe, prin care cerea poporului polonez să nu se mai lase condus de alţii, să nu mai accepte ca altcineva să le dirijeze destinele, să nu se mai amestece în treburile altora.

Şi-a dat foc exact după discursul preşedintelui, cînd copii începuseră dansurile. A rostit un ”Ave, Maria!”. A aprins bricheta. Hainele le îmbibase cu petrol. Torţă vie. Unii au sărit să-l stingă. I-a împins, în timp ce spunea ”Acesta este strigătul meuuu! Să-l audă toată lumeaaaa!!!”. A decedat după patru zile, la un spital din Varşovia. ”Un dement, un bolnav mintal. Un neadaptat, un alienat”. Aşa l-au caracterizat autorităţile pe cel care luase licenţa cu ”magna cum laude”. Bulgărele protestelor pornise, însă, la drum. Chiar cu un sacrificiu uriaş. Urmau Jan Palach, Alain Escoffier, Liviu Cornel Babeş.

În 2003, Aleksander Kwasniewski l-a decorat, post mortem, cu ordinul ”Polonia Restituta”. A doua zi, pe prispa preşedinţiei, odihnea o medalie, aruncată cu scîrbă. Familia Siwiec nu putea uita trecutul comunist al urmaşului lui Lech Walesa…

Camerele Securiţăţii poloneze au prins exact momentul în care Siwiec îşi dă foc…