Fotbalul e viața mea și invers
Dacă fair-play înseamnă și camaraderie, Diego Costa, mâncătorul de fundași, merită o medalie și reabilitarea. Dacă fair play înseamnă și onestitate, Laurent Koscielny, fundașul năpădit de ghinion și mărturisiri negre, merită trofeul cel mare. Costa și Koscielny au trecut împreună […]
Dacă fair-play înseamnă și camaraderie, Diego Costa, mâncătorul de fundași, merită o medalie și reabilitarea. Dacă fair play înseamnă și onestitate, Laurent Koscielny, fundașul năpădit de ghinion și mărturisiri negre, merită trofeul cel mare. Costa și Koscielny au trecut împreună printr-o încercare începută pe 3 mai, în minutul 12 al semifinalei Atletico-Arsenal și încheiată abia pe 13 octombrie în studiourile tv Canal +.
Totul a început cu o banalitate sinistră: Koscielny a făcut doi pași de siguranță la marcajul lui Costa și crampoanele au rămas înfipte în gazon. Mișcarea și pârghia crampoanelor i-au făcut zob tendonul lui Ahile și Koscielny s-a prăbușit secerat. Costa a înțeles pe loc și a început să se agite cerând oprirea jocului. Fără el, mulți ar fi bănuit o simulare. Una din simulările la care Costa însuși e de neegalat. Dar Costa a văzut în Koscielny un camarad căzut. Koscielny a petrecut următoarele 6 luni în spitale și recuperări, a pierdut Cupa Mondială și încearcă acum să reintre titular la Arsenal. De aici, interviul de la Canal Plus.
În care Koscielny vorbește, ca la spovedanie, despre Mondiale, umilință, pizmă și alte păcate de neiertat. Mondialele au rămas o durere amestecată cu dorință de răzbunare, trimisă cu gând rău spre naționala Franței. Koscielny mărturisește că și-a dorit adesea ca Franța să fie bătută și să nu câștige Mondialele. Să nu le câștige, adică, fără el. Egoism monstruos? Da. Și cât se poate de uman. După milioane de declarații de falsă solidaritate și bucurie mimată, mărturisirile lui Koscielny recuperează un adevăr incomod.
Oamenii sunt egoiști, invidiază, cobesc și își doresc succesul pentru ei și numai pentru ei. Koscielny a turnat acizi peste toate declarațiile comandate al sportivilor care, nu-i așa?, se bucură că n-au fost parte la un succes, încă mai mult decât dacă ar fi fost. Și tot Koscielny, pus pe mărturisiri complete, vorbește plângând despre răutatea cu care și-a pus deoparte familia pe tot timpul recuperărilor. Eu și recuperarea mea! În rest, nimeni și nimic altceva. Dacă facem pasul care ne scoate din dulcegăriile de rigoare, va trebui să înțelegem că așa se poartă un profesionist. Și că zicala ponosită care spune „fotbalul e viața mea!” înseamnă ceva numai dacă se poate citi și invers: viața mea e fotbalul!