Unde l-am mai întâlnit pe Wenger?
Parcă l-am mai văzut undeva pe Arsene Wenger. Sau cândva, în trecut, mult înainte de fotbal. Profesor? Credibil, pentru cei ce au avut parte de profesori uitați de la care au învățat să nu ridice tonul. Fost moșier cu carte? […]
Parcă l-am mai văzut undeva pe Arsene Wenger. Sau cândva, în trecut, mult înainte de fotbal. Profesor? Credibil, pentru cei ce au avut parte de profesori uitați de la care au învățat să nu ridice tonul. Fost moșier cu carte? Posibil, pentru oricine a mai prins în cartier domni respectabili, eleganți prin costum și umorul indiferent la mojicii. Sau, poate, o rudă, uneori în viață, alteori, mai des, în fotografii? Da, asta e! Cineva repartizat printre noi pentru ca lumea să nu se piardă cu totul în buna ei impresie de sine.
De aici o situație nefirească. Toate comentariile ce au urmat despărțirii de Arsenal sunt, practic, variante de necrolog. Toată lumea are ceva de spus sau de scris despre marele dispărut. Pentru că toți simt unul și același lucru: retragerea unui domn care le-a fost profesor, mentor și educator, în numele unei lumi care se stinge. Bineînțeles, nu e vorba de 22 de ani bătuți pe muchie la Arsenal. E vorba de mai mult. De calitatea rară de a redescoperi în folosul altora lucruri uitate: onoarea, discreția, gustul, buna creștere. Vreme de 22 de ani, Wenger nu a făcut un pas greșit, nu a spus o vorbă nelalocul ei și nu a purtat vreo cută pe cămașă.
Un domn politicos și distant, nu? Nu. Un domn cu știința demnității. Bob Wilson, campion în 1971 și apoi antrenor de portari la Arsenal, a plâns într-un interviu aducîndu-și aminte de Wenger în variantă neoficială. Wilson s-a prezentat la antrenament după ce își pierduse fiica. Wenger a suspendat antrenamentul, l-a luat cu el acasă, l-a ascultat și i-a vorbit ore în șir despre spiritul care bate durerea. Au rămas prieteni, dar nu la cataramă. Îi leagă ceva prea adânc. Alții își aduc aminte de apariția lui Wenger în 1996. La Arsenal, rezervele beau pe tușă, iar titularii în pauza de meci. Bere. Wenger le-a explicat că vinul e mai bun, dar numai cu un meniu franțuzesc. Martin Keown, cel mai fioros fundaș de la neuitata națională a statului Neanderthal încoace, a observat că noul antrenor nu urlă și nu înjură.
Mai șocant, ședința tehnică s-a închis după un singur sfat: Martin, știi destul fotbal – trebuie să te exprimi! Și cu asta, gata! Au trecut 22 de ani, Wenger pleacă și atâta lume simte că, între timp, ceva sau cineva i-a schimbat viața în bine.