Degărgăunizarea la copii

Nu cumva lăudăm prea repede și prea des?

O fi nesuferită înţelepciunea populară, dar se întâmplă de multe ori să prescrie reţete bune. Una dintre ele spune aşa: Pe copii trebuie să-i mângâi doar în somn. E o invitaţie la cumpătarea în elogii. Drămuirea laudelor e sănătoasă fiindcă s-a văzut de multe ori ce aduc despletirile de entuziasm ale publicului şi ale ziariştilor în mintea fragedă a celui urcat pe val: părere superlativă despre sine, o anume îngâmfare şi convingerea că nu mai e nimeni ca el pe lume. Pe scurt, gărgăuni. Mângâierea în somn a copiilor fotbalişti sau a fotbaliştilor copii îi poate ajuta să nu nimerească pe traseul ratării: născut talent, mort speranţă. În fiecare copil cu o dotare specială orgoliul riscă să se umfle ca tărâţele. Iar la fotbal e un pic altfel decât la matematică. Fotbalistul necopt joacă în ochiul public şi se alimentează cu admiraţie. Matematicianul în ascensiune lucrează în intimitatea celor patru pereţi. Delegaţiile de gărgăuni vin la primul şi-l evită pe al doilea. Celui dintâi îi valorifică visele şi visurile cu iahturi, limuzine şi femei voluptuoase, de celălalt le e greu să se apropie fiindcă se pot împiedica într-o integrală sau într-o funcţie surjectivă.

Aşa a fost în trecut
Nicolae Mitea a fost, pe rând, numele promisiunii şi al ratării. Cum se întâmplă când nu te sfătuieşte nimeni şi nu-ţi cunoşti zestrea (cu bune, dar mai ales cu rele), Mitea s-a înălţat ca Dedal şi s-a prăbuşit ca Icar. Ajaxul de pe vremea lui era un soare care, în funcţie de cum îl curtai, putea să te rumenească sau să te dizolve. Încet-încet, Mitea a început să dea cu piciorul mai mult în prilejuri şi mai puţin în minge. Din coleg al lui Ibrahimović a devenit lustruitor de bancă, pentru ca pe urmă să se abandoneze lăutarilor (Luţu ar putea, la rândul lui, să conferenţieze pe această temă), fetelor nurlii şi zurlii, crâşmelor înecate în fum, idilelor TV cu garnitură tabloidă. Dacă ar fi avut un dram de minte – fără să-l cheme neapărat Mintea – , omul ar fi ştiut să tragă cu ochiul măcar la Lobonţ, dacă nu la Chivu de-a dreptul. Oricare dintre ei l-ar fi învăţat, fiecare cu pedagogia lui, ce înseamnă să-ţi cunoşti interesul. A nu se crede însă că Mitea a fost singurul vinovat de eşec. Lăsat singur la priveghiul carierei, el a clacat şi din cauză că n-a fost mângâiat în somn, ci taman când era mai treaz. Bombardat cu alinturi, metafore de plastic şi complimente din toate direcţiile, Mitea a ajuns repede la concluzia că şi dacă se va dezlipi de fotbal, fotbalul va continua să se ţină scai de el. Ceea ce nu s-a întâmplat fiindcă pur şi simplu nu avea cum să se întâmple.

Măcar astăzi dac-ar fi altfel
Pentru mulţi oameni din fotbal şi de pe marginea lui, înţelepciunea populară nu pare nici astăzi altceva decât o pisălogeală. Copiii talentaţi din fotbal încă nu sunt mângâiaţi doar în somn, ci ridicaţi în slăvi după primul dribling şi fixaţi în istoria fotbalului după primul şut la poartă. Nici nu apucă băiatul să-şi lege şireturile şi se revarsă asupră-i şuvoaie de elogii. „Ăsta o să fie mai mare ca Dobrin”, „La vârsta lui, nici Hagi nu făcea asta”, „Balaci nu-i ajunge nici la degetul mic” şi alte inepţii de acelaşi calibru ţâşnesc zilnic din tribune, din ziare, din gurile microbiştilor şi – uneori – ale antrenorilor. Nu trec două săptămâni şi fenomenul capătă racorduri planetare. Nu de alta, dar suntem în ţara lui „Maradona din Carpaţi”, „Messi din Banat” şi „Ronaldo din Giuleşti”. Sigur, propaganda de acest tip vizează (nedeclarat) şi transferul cât mai rapid al băieţandrului. Puţini sunt cei care pun comprese pe frunţile încinse ale lăudătorilor şi ale micilor fotbalişti. Şi zău că e nevoie de comprese. Adică de scoaterea gărgăunilor din capete. Altminteri, iubirea de sine a copilului nemângâiat în somn va fi fără leac, iar scurtătura spre eşec, garantată. Indiferent dacă pe copil îl cheamă Moruţan, Ovidiu Bic, Florinel Coman sau Cicâldău.