Willy 1 ⁄ Willy 2

"Willy" Sipos, jucătorul Rapidului, marchează unicul "goal" al meciului dintre selecţionatele Bucureştiului şi Berlinului, din toamna lui 1939, cu cel de-al Doilea Război Mondial deja început. Celălalt "Willy", Prager, un fotograf imens, imortalizează fazele

Pe 1 septembrie, Germania nazistă invadase Polonia, iar cea de-a doua mare conflagraţie a Omenirii începea să muşte din bătrâna Europă. Cu câteva zile înainte, comuniştii şi fasciştii o dăduseră la pace, împărţindu-i pe leşi şi pe români.

La 21 ale lunii, Miti Dumitrescu şi ai săi legionari îl ucid pe Armand Călinescu, prim-ministrul din acea perioadă, o minte luminată, ce dorea să menţină ţara noastră în neutralitate. În acest context detonant, pe 19 noiembrie 1939, pe „A.N.E.F.”, o selecţionată a Bucureştiului dă piept, la fotbal, cu una a Berlinului.

În toate cele trei zile de dinainte de partidă se mersese la teatru, iar directorul „Naţionalului”, scriitorul Camil Petrescu, declarase că „Numai jucând cu mare seriozitate putem câştiga!”.
Uriaşul Sepp Herberger, antrenorul Germaniei, făcuse convocarea: Appel avea 22 de strigări la această selecţionată, plus alte cinci la naţionala friţilor; Krause se lăuda cu 86 de meciuri pentru Berlin, Engelbracht venea de la Hertha, iar Goede, „halful” stânga, dispunea de 10 prezenţe.

Juventus, Venus, Rapid… O, tempora!
Noi aveam să răspundem cu Robert Sadovski, portarul Juventusului, un băiat care avea să adune 165 de meciuri în prima ligă, cu Vintilă, senatorul de drept al echipei naţionale, cu Lăzărică Sfera, de la Venus Bucureşti, cu marele Bodola, finul Gică Popescu I ori cu „Rici” Auer, cel care trecuse munţii pentru a evolua la Rapid.

Vedeta era Vilmos Sipos, alintat, de toţi, „Willy”. Undeva pe la 25 de ani, ungur la bază, evoluase la Belgrad, la Zagreb ori la Young Boys, apoi se transferase în Giuleşti. Culmea, era internaţional sârb, dar, mai apoi, avea să bifeze şi două partide pentru maghiari. Acesta era primul „Willy”.

Al doilea se intitula Wilhelm Alexander Prager, „Willy”, şi nu avea nicio treabă cu fotbalul. Născut pe la 1908, era fiul unui inginer chimist şi al unei nemţoaice, copilărind la Bucureşti. „Fiert” pe fotografie, la 16 ani publica, deja, prima broşură cu imagini trase în România.

Din 1924 până la 1944, avea să imortalizeze viaţa din Bucureşti, şi nu numai, lăsându-ne o moştenire vizuală imensă. Se spune că la Arhivele de Stat din Freiburg se găsesc 27.000 de diapozitive, 110.000 de fotografii scoase pe hârtie şi 6.000 de negative pe sticlă. Toate opera sa!

În dimineaţa aceea, „Willy” 2 a decis să meargă să-l imortalizeze pe „Willy 1”, în partida ce purcedea la drum la 14:30. Domnul Aurel Buteanu, preşedintele clubului „Universitatea” din Cluj, transmitea pentru radioascultători.

Am fost mai buni, am atacat mai mult, dar presa a scris că ne „trebuie o metodă mai bună, că jucăm puţin haotic, că unele chestiuni sunt ceva mai greoaie”. Cu toate acestea, Gică Popescu I avea să lovească bara, iar „Willy” Sipos, românizat în „Şipoş”, marca unicul „goal” al partidei”: situaţie încâlcită la poarta berlinezilor, balonul ajunge la Auer, câteva bâlbe, apoi mingea e la „Willy” 1.

„Shoot” puternic, pe jos, Jahn e învins. „Berlinezii au apărare bună, dar n-au atac”, declară, la final, Sadovski, care crede că rezultatul putea fi mult mai dur. „Willy” 2 trage un film întreg, cu imagini de la prezentarea echipelor, dar şi din meci. Învingem o parte a Germaniei, lucru incredibil, însă nemţii nu se supără, pentru că suntem prieteni. Deocamdată…

Gheaţa din Cişmigiu, Clisura Dunării, lacul Herăstrău
„Willy” Prager continuă să imortalizeze patinatorii din Cişmigiu, merge la matchurile de tennis, precum şi la concursurile nautice de pe Herăstrău.

Este autorul multora dintre imaginile bucureştene ce circulă, şi azi, pe reţelele de socializare. Se stinge la Freiburg, în 1992. Celălalt Willy, autorul golului, evoluează la Rapid până în 1942, apoi pleacă la Ferencvaros ori Bologna.

Toţi „actorii” învingători ai partidei merg, apoi, la teatru, la spectacol, la „Alhambra”. Victoria contra germanilor trebuia sărbătorită astfel, iar invitaţiunea domnului director Nicolae Vlădoianu nu se putea refuza, nu?

* Sursa: Arhiva Gazeta Sporturilor