Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Da’ el de ce nu e plin de noroi?

Ceasurile arată 14:36 când se purcede la drum. 19 iulie 1900, proba de maraton a Jocurilor Olimpice de la Paris. Pe Sena sunt fix 41 de grade! Cei 14 curajoşi sunt cinci localnici, trei englezi, trei americani, doi suedezi şi […]

...

„Nita” – doamnă pe stradă, bărbat în echipă

La început, match-urile de football se dădeau sus, pe platoul de la „Artilerie”. Apoi, cu timpul, acolo, în Malaga lui 1920, locul fusese luat de Şcolile Saleziene, unde tinerii sărmani ori abandonaţi găseau alinare, dar obiceiul de a obosi mingea […]

...

„Cursa aceasta năprasnică”

Toată vara trebăluiseră ca să realizeze imposibilul: primul raliu românesc, pe distanţa Bucureşti-Giurgiu şi retur. De fondat se fondaseră pe 5 aprilie 1904, colo, la Otelul „Boulevard”: Automobil Club Român, a şasea instituţie de acest fel din lume.

27 de […]

...

Smaranda Brăescu a Poloniei a fost ucisă la Katyn

La 20 de ani, Janina iubea să cânte, să piloteze şi să „se dea cu paraşuta”. Cei care o cunoşteau spuneau că se pricepea de minune la toate trei, dar, după o perioadă de Conservator, renunţase la portativ.

Fata generalului […]

...

Două sticle de vin pe vârf, la 2.519m

Gustavo Schulze se trăgea din Orizaba, Veracruz, Mexic, acolo unde al său tată se iubise c-o localnică. Studiase la Munchen, parcase la Leipzig, cu doctorat la Institutul Geologic de aici. Se căţărase, de mic, pe munţi, asta făcea şi acum, […]

...

Fotbalistul care a salvat Omenirea

Jeff Hall, jucător cu 227 de meciuri la Birmingham şi 17 prezenţe în naţionala Angliei, s-a stins cu 60 de ani în urmă. Poliomielită. Plecarea sa a declanşat ceva incredibil: cozi imense la vaccin, de la copii la bătrâni, de la americani la spanioli

Permalink to Fotbalistul care a salvat Omenirea
sâmbătă, 21 martie 2020, 10:43

„Dawn, nu prea mă simt bine! Capul îmi vâjâie şi pământul pare că se învârte cu mine!”. Atât a apucat să spună. Soţia, speriată, a dat telefon unui prieten. L-au dus la spital. Poliomielită. A mai trăit 12 zile din acel moment. „A mai trăit” e un fel de a spune. Paralizat complet pe partea stângă, fără a putea scoate un cuvânt. S-a stins în primele zile ale lui aprilie 1959. Da, sună ciudat, dar moartea sa a salvat milioane de oameni.

La 50 de ani de atunci, Joan Miller te primeşte în casă. Are 86 de ani, dar nu-i arată. Mărgele mari, cercei la modă. Acceptă să discute despre fratele ei, dar te roagă ca toate pozele să fie trase acolo, în camera cea mare, unde, pe măsuţă, tronează o fotografie cu Jeffrey James „Jeff” Hall.

Începuse fotbalul de mic. Cei de la Bradford Park Avenue, singura echipă cu ştaif din zonă, îl luaseră, dar n-aveau curaj să-l arunce în luptă. „Mă suiam în tren cu mama, mergeam după el pe unde juca. Le duceam băieţilor ceai, cafea şi portocale”, îşi aminteşte sora. L-au luat în armată. Obosea mingea la Royal Electrical and Mechanical Engineers când Walter Tayllor, un tip cu ochi fini, „spionul” celor de la Birmingham City, pusese geana pe el.

Avea o listă întreagă de descoperiri, de la Trevor Smith la Ken Green. La 21 de ani, Hall îşi punea semnătura pe contract. A debutat în 1951, dar titular a devenit doi ani mai târziu. Fundaş central. A ajuns în finala FA Cup, contra lui Manchester City, a prins cupe europene. Apoi, debut în naţionala mare a Angliei, cu Danemarca, 5-1. „Când a venit acasă cu şapca pe care scria «England», semnată de toţi colegii săi, tata a început să plângă”, continuă Joan. S-a găsit cu Roger Bryne, de la Manchester United. Doamne, ce cuplu au făcut acolo! 17 partide, 227 pentru Birmingham.

12 zile în comă. Apoi, finalul. La nici 30 de ani!
Pe 21 martie 1959, când nu adunase 30 de primăveri, a evoluat contra celor de la Portsmouth, pe „Fratton Park”. De aici vorbeşte numai Joan. Nu plânge, dar ochii-s umezi. „Nouă ani la Birmingham. A ajuns acasă, a zis că nu se simte OK. Ne-au sunat de la spital. Deja îi era foarte rău. 12 zile am stat lângă pat, toată familia. Nu au avut ce face. Poliomielita asta era nenorocită rău. S-a stins pe 4 aprilie. La înmormântare au fost două dricuri. Unul era plin cu flori. Tata nu se mai putea ţine pe picioare. Atunci, Jack Wiseman, preşedintele clubului, l-a aşezat pe un scaun. «Domnule Hall, de aici încolo ne ocupăm noi». Fotbalul se juca atunci şi cu sufletul, nu doar pe bani”, spune Joan privind spre poză.

Englezii – nu numai iubitorii de sport – au fost şocaţi. Un atlet de performanţă, de 29 de ani, fără probleme medicale, să se ducă în numai două săptămâni? Apoi Dawn a venit la un post TV. A vorbit despre pierderea suferită şi i-a rugat pe oameni să se vaccineze. Atenţie, nu agresiv, în 1959 nu ţipai la televizor, nu erai în campanie!

Cuvintele ei au fost: „Cred că dacă Jeff era vaccinat, trăia!”. Atât! Ce a urmat e greu de descris. Şcolarii au mers, clasă cu clasă, la clinicile medicale. Să fim înţeleşi: vaccinul profesorului Jonas Salk exista din 1955, dar abia era băgat în seamă. Spitalele au fost luate cu asalt. Lotul s-a terminat în Marea Britanie. Când au cerut ajutor din Statele Unite, cei de acolo au întrebat de ce această nebunie? Li s-a spus. Au format şi ei cozi imense. Populaţiei vorbitoare de limbă spaniolă de pe tot mapamondul i s-a tradus interviul soţiei de fotbalist. Alte milioane de suflete salvate. „De fiecare dată când mă gândesc la a sa plecare, realizez că el trăieşte prin toţi aceşti oameni”, spunea Joan în 2009.

Lui Jeff, cei de la Birmingham City i-au ridicat un ceas, acum jumătate de secol. Prin 2010, fanii au considerat că e prea mic, au făcut ceva măreţ. Şi azi, el ticăie în ritmul inimii: tic-tac, tic-tac, tic-tac…

* Surse: Anuji Varma, England Football Online, BBC

Comentarii (3)Adaugă comentariu

LT (5 comentarii)  •  21 martie 2020, 12:09

Poate cea mai interesanta platforma online, cu pagini extraordinare din istoria sportului si din viata unor oameni remarcabili care au lasat ceva umanitatii! Felicitari!

mg (9 comentarii)  •  21 martie 2020, 13:01

..frumoasă poveste și profundă, ca și celelalte de altfel.. Și când te gândești că nu demult niște căpoși înarmați cu pancarte și icoane invitau lumea la proteste la scară națională împotriva vaccinării obligatorii. Cică România se va transforma într-un lagăr și vom fi tratați ca animalele din grajd. Suntem avertizați ca e un experiment medical totalitar care nu are alt scop decât naționalizarea corpurilor noastre. >https://www.youtube.com/watch?v=T2xi8LurrdU< Totul în numele democrației și de dragul poporului.. Între timp lupta contra Covid-19 se încinge. Tic-tac

Pace sub maslini? (1 comentarii)  •  21 martie 2020, 15:22

Tic- tacul din finalul acestui editorial imi evoca un memorabil moment. Constantin Tanase ironizeaza rapacitatea rusilor in faimosul schetch “Davai ceas”. Conducerea teatrului il invita sa nu-i mai persifleze pe noii stapani ai Romaniei, replica lui Tanase este o capodopera artistica: se prezinta pe scena imbracat intr-un lung palton pe care il deschide, demonstreaza publicului prezent o pendula. Repeta ironic: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”, spre deliciul publicului care umpluse teatrul pana la refuz. Suntem o colonie de mana a treia, ca atare, “perfidul Albion” testeaza pe cobaii din Romania vaccinul care va fi administrat in caz de succes, Mariei Sale, Lisaveta a II-a Saxa- Coburg si Gotha (de sange pur germanic), devenita in 1917 casa de Windsor. S-auzim de bine!

Comentează