L. A., dulce paritate: 120.000 $ pentru 124 de sportivi

Moscova e boicotată, în 1980. Anunţă că nicio ţară comunistă nu va ajunge la Los Angeles, peste patru ani. Dar americanii vin să ne convingă şi, pentru un preţ corect, ajungem în Satul Olimpic: locul doi la medalii!!!

Primăvara lui 1984. Tabloul e greu de crezut. Hotel de cinci stele, o staţiune din Elveţia. Pe o parte a mesei, delegaţia americană. Pe cealaltă, românii. Primii spun că acceptă condiţiile, dar că au nevoie de puţin timp, pentru a regla lucrurile. „Domnilor, dacă totul decurge ca la carte, am OK-ul dumneavostră de participare, da?”.

Prima parte a poveştii e cunoscută. URSS atacă Afganistanul în 1979. Americanii dau sfoară în lume de boicot, Jocurile Olimpice din 1980 urmând a se desfăşura la Moscova. Peste patru ani, treaba se mută la Los Angeles. E rândul ruşilor să anunţe că nicio ţară comunistă nu va ajunge pe acolo şi niciuna membră a Tratatului de la Varşovia nu va deplasa sportivi spre „Oraşul Îngerilor”. Treaba-i groasă, yankeii încep să se gândească dacă pot sparge, cumva, blocada.

La butoane e Peter Ueberroth, preşedintele Comitetului de Organizare, un tip de 47 de ani. Prima ţintă, China. Trimite la Beijing un băiat de ispravă, pe Charles Lee. Negocieri, apoi, telefon. „Peter, chinezii vin!”. Gheaţa e spartă, dar peştele cel mare e Europa, pentru că aici domneşte roşul.

60.000 de la americani, 60.000 de la CIO
Ceauşescu e văzut ca un tip giorno. Nixon dăduse pe la noi, ne opusesem invaziei din Cehoslovacia, păream, mereu, furnica gata să împiedice elefantul. Agnes Mura e trimisă pe strămoşeştile pământuri dacice. A emigrat din România în Statele Unite, la 19 ani, ştie cum stă treaba, are toate răspunsurile la ea, la 35 de primăveri.

Se vede cu cei de la Comitetul Olimpic, dar şi cu reprezentanţii PCR, la o vilă, lângă Bucureşti. „Am primit undă verde. Vă pot asigura că delegaţia României va beneficia de cei 120.000 de dolari, aşa cum aţi cerut. Comitetul de Organizare din L. A. e gata cu 60.000, cealaltă jumătate va veni de la CIO”, spune doamna. Concret, delegaţia noastră va zbura gratis pentru a ajunge în oraşul ce găzduia a doua sa olimpiadă. Bun! Dar trebuie primit OK-ul final de la Cabinetul 1. Care întârzie să apară.

Ceauşescu ignoră roşul, din nou!
Festivitatea de deschidere e programată pentru 28 iulie, calendarul arată luna mai iar totul pare că stagnează. În URSS, Iuri Andropov, secretarul general al PCUS, s-a stins pe 9 februarie. Ceauşescu e chemat la catafalc. Ajunge pe 14, se găseşte cu Constantin Cernenko, noul barosan de la Kremlin. Logic, nu poate discuta acum situaţia… olimpiadei.

Dar, pe 4 iunie, deci cu 50 de zile înainte ca flacăra olimpică să se înalţe deasupra Los Angelesului, dictatorul nostru se vede cu dictatorul lor. E o vizită de o singură zi. Nu se ştie cu claritate ce s-a discutat la Moscova, dar, pe 5 iunie, se face anunţul: delegaţia României va merge la Jocurile Olimpice de la Los Angeles! Noi, chinezii şi iugoslavii dintre băieţii cu boicotul!

E febră mare. Sportivii stăteau, oricum, ca pe ghimpi, aşteptau doar ca să împuşte cineva aerul cu pistolul. 124 de competitori, cea mai mare delegaţie din istoria participărilor noastre. 71 de bărbaţi, 53 de reprezentante ale sexului frumos, 86 de evenimente, 13 sporturi. Corneliu Vlad, trăgătorul, e portdrapelul. Uite-o şi pe Doina Melinte, uite-o şi pe Maricica Puică, şi pe Anişoara Cuşmir-Stanciu! Vin şi nedespărţiţii Ivan şi Toma. Şi Cati Szabo, şi Vali Răcilă, şi Petrică Becheru, şi Nicu Vlad!

Cei mai tineri, reţineţi: 20 de medalii de aur, 16 de argint, 17 de bronz, locul doi, după gazde, în clasamentul general, peste RFG. Cel mai mare succes ever. Peste Jocuri se trage cortina pe 12 august. Câteva luni mai apoi, coperta revistei „Time” e ţinută de un personaj cunoscut: Peter Ueberroth este desemnat „Omul Anului”. Unii spun că şi pentru faptul că a reuşit aducerea României în Satul Olimpic.

* Sursa: „Cea mai frumoasă poveste” (Adrian Cioroianu)