Cea mai frumoasă moarte din lume

A jucat la Real Madrid în perioada romantică. A fost selecţionerul trupei iberice. În loc de Drept, a ales presa sportivă. A căzut cu capul pe caietul plin de cronici la un meci cu Puşkaş, Gento, Santamaria ori Di Stefano pe gazon

Santiago Bernabeu, căpitanul celor de la Real Madrid, „fierbe”. Trupa a fost călcată în picioare de FC Barcelona, acolo, în Calle Industria, unde evoluau catalanii, şi portarul lor, Pablo Lemmel, în loc să vină să-şi ceară scuze pentru cum jucase, se apucase de băutură, numai Dumnezeu ştie pe unde. Amatori – amatori, dar să nu ajungi la hotel până dimineaţă? La al doilea cântat al cocoşului, ţipase pe scări: „Unde e Filipinezul? Să-i spuneţi că va fi titular, claro?”.

„Filipinezul” n-avea 20 de ani. Scuze, am uitat prezentările: Eduardo Teus Lopez-Navarro. De fel, din Manila, capitală ce la 1896, când dăduse bineţe acestei lumi, ţinea de patria lui Cervantes. Deprinsese foot-ball-ul la Londra, se stabilise la Madrid. Era 1913, sportul acesta nou abia lepădase pamperşii în Peninsula Iberică când Teus ajunsese la Real Madrid.

Mijlocaş, apoi vârf. La o partidă cu cei de la Sporting Lisabona primeşte o lovitură în dreptul inimii. Câteva secunde are impresia că-l zăreşte pe Sfântul Petru. Stă mult pe margine. La revenire, e portar de rezervă! Apoi, Lemmel se apucă de şpriţache şi el devine titular! Două sezoane, 16-17 şi 17-18, face minuni. O accidentare, gravă, la menisc. Medicina de atunci nu era cea de azi, aşa că la 22 de ani îşi ia rămas bun de la cariera de fotbalist.

3 în 1: avocat, ziarist, selecţioner
E licenţiat în Drept, dar tot sportul îl atrage. Începe să scrie cronici. La El Imparcial, la El Sol, la Marca. Franco află de el, i se spune că e tobă de fotbal. Devine selecţionerul naţionalei Spaniei. Vremurile-s grele, tulburi, Războiul Civil abia s-o gătat. La prima sa partidă, aruncă în luptă nouă jucători noi. Pierde una singură, contra puternicei Italii, şi remizează cu Germania celui de-Al Treilea Reich. În ’43 soseşte circulara: nu poţi fi şi „seleccionador” şi mânuitor de peniţă. Alege ziarul. Vine la meciuri tras la costum, pedant, mereu cu un caiet cu file trasate.

La 54 de ani, după patru decenii petrecute pe stadioane, are o idee. Genială. Zămisleşte „Tabela simultană Dardo”. Să luăm aminte: fiecare arenă dispunea de o zonă unde se afişa rezultatul. Bun, dar celelalte echipe stăteau? NU! Perfect! Aşa că în loc de un singur scor, apăreau opt. De exemplu: „Danone” – „Licor 43”, 0-0. „Flex” cu „Whisky DYC”, 2-1. Ce e asta? Mersese mult mai departe în ale marketingului. Şi asta în anii ’60. Cumpărai ziarul, acolo exista un tabel de corespondenţă. Cordoba – Real Madrid se ascundea sub „Reloj Radiant” cu „Vermouth Cinzano”. Puteai şti dacă la 400 de km distanţă meciul e în prima repriză, dacă s-a dat vreun penalty ori dacă un jucător e accidentat.

Inima i-a rezistat doar 19 minute!
Timpul trece. Sezonul ’61-’62. Real are meci la Bilbao. Teus e sus, la „Masa presei”. Soţia, câteva scaune mai jos. „Minutul 19. Cursa lui Gento. Pasă în spate. Mingea ajunge la Tejada. E 2-0!”. Rândul se termină aici. „Filipinezul” de 65 de ani simte o gheară. Duce mâna la piept. Cade cu capul pe caietul plin de cronici. Se dă alarma. De pe gazon, medicul lui Athletic Bilabo urcă patru trepte deodat’. Degeaba. 8 octombrie 1961.

Madridul e în doliu. „Cei mai mari duşmani ai echipei, nu ai săi, pentru că nu avea, se întrec în elogii”, notează presa iberică. Don Santiago Berrnabeu, tovarăşul său de luptă în perioada romantică a grupării, vine la catafalc. Strânge în braţe văduva, pe Ramona de Erice, şi îi spune: „Îmi pare rău!”. „Nu ai de ce!”, sparge aceasta liniştea. „Teus (n.r. – aşa era alintat) a avut cea mai frumoasă moarte din lume: pe un stadion, scriind o cronică, la un derby adevărat!”.

* Sursa: Revista Real Madrid