Elena, prima noastră aviatoare

Elena Caragiani - Stoenescu a deţinut întâiul brevet de pilot, ca femeie, de pe plaiurile mioritice şi unul dintre primele 10 din lume. A iubit enorm România, până la lacrimi. Dar nu a putut zbura pe cerul ei

Spiru Haret, da, mintea cea luminată!, reazemă cotul stâng de birou. Cu dreapta se loveşte peste frunte. „E a patra oară când o refuz pe această domnişoară, dar ea va continua să-mi scrie. Chiar nu înţelege că nu am ce face?”.

Apucă stiloul argintat şi pirogravează pe hârtie un „NU” imens. Omul care a reformat sistemul românesc de învăţământ, membru titular al Academiei Române, astronom, matematician, un tip şcolit, trebuie să se recunoască învins de cutumele societăţii în care vieţuieşte: o femeie nu are ce căuta la manşa unui avion. Punct!

Alexandru Caragiani era un medic imens. Participant la Războiul de Independenţă, se stabilise la Tecuci, unde ţinea grijă de bolnavi. Cu Zonia Radovici, cu care se luase, avea trei fiice. Elena apăruse în a lor viaţă în mai 1887.

De mică punea 100 de întrebări pe secundă: de ce zboară paserile, de ce nourii plutesc, cum se preschimbă ziua-n noapte, cum se naşte vântul? Domnişoarele de pension lecturau poveşti şi poezii amoroase, ea, la 16 ani, citea despre exploratori, despre arta fotografică ce nu lepădase, încă, pamperşii, despre primii paşi în automobilism…

Echitaţie şi aviaţie
Nu mai vrea să vază crinolina, prinde costumul de călărie, suie-n scări cu naturaleţe, trupul îi permite. „Adevărul” scrie despre ea. Mircea Zorileanu, profesorul de echitaţie, îi află pasiunea pentru aviaţie.

Îi istoriseşte medicului că ar vrea să zboare. E repezită: „Avionul nu mai este plăcerea de a urca în şaua unui cal, ci nebunie curată, care te va duce nu prin spitale, ci direct în mormânt”, aude. Ca să-i închidă gura, îşi ia licenţa în Drept. Dar fraţii Wright sunt mai tari ca Licurg, Solon ori Cicerone.

Îl iubeşte mai mult pe Traian Vuia decât pe Justinian sau Papinian. Găseşte un aliat de nădejde, în persoana lui Andrei Popovici, cumnatul său, viitor general de aviaţie. Acesta o suie într-un avion, o înalţă deasupra Bucureştiului. Chiuie de fericire. E 1913, prima femeie din istoria noastră tocmai a survolat oraşul lui Bucur!
Se înscrie la Şcoala de Pilotaj a „Ligii Naţionale Aeriene” fondată de un alt lord, prinţul George-Valentin Bibescu, cel ce năştea Aeroportul Băneasa. Lumea mondenă se aprinde. „Extravaganta neobrăzare a unei femei”, notează revistele.

Dar ea-şi vede de treabă. Pe Farman, pe Wright, pe Bleriot. Termină cursurile, termină practica, aşteaptă brevetul. Ce nu avea să vină niciodată. Spiru Haret şi, mai apoi, generalul Grigore Crăiniceanu se opuneau. Doi oameni culţi, zămislitori de cultură…

„Dacă nu pilot, măcar observator sau curier”…
Nu disperă. Pleacă în Franţa. Se înscrie la Şcoala de Aviaţie a lui Roger Sommer, din Mourmelon le Grand. Susţine examenul. Nu are nicio greşeală. Obţine Brevetul Internaţional de Pilot-Aviator nr. 1591, din 22 ianuarie 1914. Pe 29, Federaţia Aeronautică Internaţională, forul suprem, eliberează actul oficial şi insigna: Elena Caragiani devine întâia româncă aviatoare din istorie, situându-se între primele 10 din lume!

Dar Regatul n-o vrea. Lumea-i opacă. „Dacă nu pilot, măcar observator sau curier”, scrie ea, în cerere. Degeaba! Revine la Paris, dezamăgită. Un cotidian o angajează, pe loc. E 1916, devine „corespondent de război din avion”. Dar iubeşte, prea mult, ţara.

Când intrăm în Primul Război Mondial, cere să fie lăsată să zboare. Nu! Se roagă pentru un post de infirmieră, la sol. Timp de un an aleargă, printre bombe, cu o targă. Ajunge la Iaşi, la un spital de campanie. E pe Neajlov, pe Argeş. Îndură tot. Uite-o la Mărășeşti, în 1917. „Sora Elena”, aşa e cunoscută prin tranşee. Însă ea vrea brevetul de pilot. Atât! Nu!

Pleacă, definitiv, la Paris. 11 ani e corespondent din avion. Lumea o iubeşte. Se alege însă cu tuberculoză. Vine să moară în România Reîntregită, pentru care luptase. E coborâtă într-o criptă, la „Bellu”, în martie 1929. Trecuse puţin peste 50 de ani. Patria „recunoscătoare” îi lasă pe mormânt o coroană…

* Sursa: „Un frate uitat al lui Ioan D. Caragiani, doctorul Alexandru D. Caragiani”, Nicolae-Şerban Tanaşoca