13 la 13, pe 13

Cu 500 de ani în urmă, italienii şi francezii s-au duelat într-una dintre cele mai cunoscute "partide" din istorie, "Provocarea de la Barletta"

La un semn, francezii pleacă la atac. Italienii aşteaptă în jumătatea lor. Terenu-i rotund, nu dreptunghiular, deci nu poate fi vorba de calcio fiorentino. Duel, nici atât, sunt mulţi băieţi pe gazon. Miroase-a turnir, dar cu opt cavaleri ai fluierului pe margine, nu prea pare a fi. Ce ispravă mai e şi asta?

Time out olecuţă! Prin 1500, Ludovic al XII-lea al Franţei şi al său omolog de prin părţile iberice, Ferdinand al II-lea de Aragon, iscălesc Tratatul de la Granada, prin care convin să împartă, în mod egal, regatul Neapolelui, încă sub mănuşa lui Frederic I. Rezolvă, repede, cazul, dar purced a se certa pe o fâşie de pământ. Ţipă, se vrăjmăşesc. La un astfel de meci, disputat la Trani, trupele lui Diego de Mendoza fac rost de câţiva prizonieri francezi. Printre ei respiră şi nobilul Charles de Torgues, care evoluează pe tricou cu supranumele „Guy la Motte”. La un antrenament prelungit, acesta se hidratează ceva mai mult cu vinul local. Se pune pe criticat laşitatea italienilor. În vestiar există un ciripitor, băieţii de prin partea locului află imediat şi, ofensaţi, ascut crampoanele.

13 e sau nu cu ghinion?
Guy la Motte preia banderola de căpitan al francezilor. Propune o „provocare”, un meci direct, o încleştare la finele căreia să se vază care e mai bun. E hoţ. La tragerea la sorţi vine şi zice că vrea două echipe de 13 jucători, pe 13 februarie 1503. Ştie că macaronarii-s superstiţioşi, crede că nici nu se vor prezenta, că vor câştiga prin abandon. Dar gazdele acceptă…

Ettore Fieramosca posedă 27 de primăveri. E legitimat în trupa Papei Alexandru al VI-lea. El face trupa cavalerilor italieni. E dibaci, un tip sportiv. Călăreşte de minune, ia lecţii de mânuire a armelor. Miale da Troia îi învaţă aşezarea pe teren. De cealaltă parte, Guy la Motte se bazează pe Jacques de la Fontaine, un băiat scăpat nevătămat din 11 turniruri „amicale”.

E 13 februarie, dis-de-dimineaţă, când două echipe a câte 13 oameni se prezintă pe un tăpşan de lângă orăşelul napolitan Barletta. Sunt patru arbitri de fiecare parte, terenul are un diametru de 200 de metri. Regulile-s clare: se joacă până la epuizare, cavalerul învins se va preda şi-şi va pierde armele şi calul. Dacă termină partida în picioare, dar e capturat, pierde prima de joc şi plăteşte învingătorului 100 de ducaţi, sumă mare, cam 15.000 de dolari de acum. Se fluieră începutul. Oamenii lui Fieramosca se retrag până aproape de propriul careu. Francezii cad în capcană. Atacă, dar n-au viziune, n-au schemă de joc. Pierd doi oameni importanţi în primul sfert de oră. Apoi, alţi doi. Gazdele ies din bârlog.

A treia repriză e şi ea importantă
Gran Jean Dast, rănit la cap, piere, de la oaspeţi. Marco Corollario e specialist în lance, mai elimină încă trei. Însă italienii joacă la rezultat, nu se aruncă nebuneşte. Spre seară, francezii sunt obosiţi, nu mai au cai. Francesco Salamone îi ia la mână, cu săbiile. Localnicii câştigă mult mai clar decât o arată rezultatul ceea ce în istorie va rămâne drept „Provocarea de la Barletta”. Se merge la vestiare, Fieramosca întreabă de monetar. Surpriză! Deoarece cavalerii francezi au fost ferm convinşi că vor câştiga, n-au venit cu banii la jambiere. Aşa deci? Hop, sunt luaţi prizonieri şi duşi la răcoare. Au patru zile de „refacere”, timp în care rezervele neintrate pe gazon adună 1.300 de ducaţi. Finalmente, cei 12 jucători sunt eliberaţi.

Pentru italieni, logic, urmează repriza a treia. Se lasă cu udătură, dar şi cu o ofrandă adusă Madonnei, în Catedrala din Barletta.

Ettore Fieramosca îşi continuă aventura, după ce devine un fel de erou naţional. Semnează cu echipa lui Ferdinand al II-lea de Aragon, schimbă tricoul cu cel al Republicii Veneţiene. Se retrage din viaţă când nu împlinise, încă, 40 de ani, la Valladolid, în Primera Division. Charles de Torgues acceptă să fie antrenat, ani buni, de Papa Leon al X-lea, fiul lui Lorenzo de Medici, înainte de a-şi atârna săbiile în cui, în Franţa natală.

* Sursa: Ilfieramosca