„Ţi-o aşeza, perfect, pe creştet. Apoi ţi-l împrumuta pe Nichita!”

Zoltan Ivansuc a fost primul jucător român dorit de Real Madrid. A evoluat un deceniu la U Cluj, a abandonat fotbalul la 30 de ani, a navigat printre sticlele de bere, s-a distrat, la miuţe, cu pacienţii din sanatoriul TBC şi s-a stins la nici patru decenii şi jumătate de viaţă

Ianuarie 2018. Afară-i iarnă, dar în anticariatul clujean e cald. Dreapta tânărului extrage din raft un Dumas-tatăl, „După 20 de ani”, capodopera. Dă să-şi reamintească isprăvile lui D’Artagnan, Porthos, Athos şi Aramis, când un A4 împăturit şi îngălbenit de vreme îşi începe zborul spre duşumea. Sunt patru rânduri trase la o maşină de scris.

Clubul Sportiv Universitatea Cluj îi răspundea tovarăşului doctor Ivansuc Zoltan că nu-i poate da dezlegare pentru transfer, decât dacă gruparea doritoare trimite o depeşă oficială! Rândurile-s din vara lui 1966, iar ceea ce fusese doar o legendă vreme de aproape cinci decenii prindea iz de realitate: „Zoli” Ivansuc trebuia să devină primul jucător român din istorie care semna cu… Real Madrid, trupă ce, în acel moment, deţinea, deja, şase Cupe ale Campionilor Europeni!

Zoli n-a fost om. N-a fost nici zeu. A stat pe palier cu Hercule, Perseu, Ahile ori Tezeu, adică eroi zămisliţi de o muritoare cu un olimpian. Când a fost scufundat în Styx, Bachus, pişicher, se afla prin zonă. A fost un fotbalist imens, o minte luminată, un iubitor de „Radeberger”, un medic cu patalama, un iubitor de Nichita, o inimă iubită de suporteri, de poeţi, de toţi muritorii.

Pornise la drum în viaţă la Reşiţa, în ‘38, an în care Ripensia cucerea, pentru a patra oară, titlul. Tatăl lui, un rutean din zona Vişeului, mersese la Primărie. Acolo a primit, de fapt, primul botez, cel de dinainte de cristelniţă: seniorul era Ivasiuc, în certificat apare Ivasuc, dar va fi cunoscut ca Ivansuc. La fix 14 ani alinta mingea la Electromotor Timişoara. La liceu, l-au luat la Metalul Reşiţa, centru înaintaş. Un an, aşa, de rumenire. Nea Petrică Steinbach, pasager pe „Conte Verde” în 1930, când România mersese la primul Mondial din istorie, cel din Uruguay, a auzit de un puşti talentat. Era antrenor la lotul de juniori. L-a chemat la Bucureşti. În cantonament, Teofil Mureşan, Petru Emil ori Bucur i-au făcut capul calendar cu ce atmosferă este la Cluj: atât pe teren, cât şi în afara lui! Imensul „Pişti” Kovacs era antrenor pe Dealul Feleacului, aşa că actele s-au făcut repede şi 1958 l-a prins pe Zoli la noua echipă. Pentru care avea să evolueze zece ani, în 185 de partide, cu 41 de goluri marcate.

Juca seniorial. „Mistreţii se aruncă asupra mea!”
Romulus Rusan, scriitorul, spunea că nu puteai şti, niciodată, ce va face Ivansuc cu mingea. „Avea un stil sofisticat, seniorial aş spune. Din fiecare fază care ajungea la el, creiona cu totul altceva decât te aşteptai. Dribla imprevizibil, stagna sau ţâşnea”. Nu halea fundaşii duri. „Când văd mistreţii care se aruncă asupra mea şi mă urmăresc pe tot terenul, mă ia, aşa, cu tristeţe. Vio, ăştia execută un ordin, mă, nu iubesc arta, fenta şi driblingul”, i se plângea dramaturgului Viorel Cacoveanu. La un meci cu Jiul, Stocker, enervat că Zoli îi strecurase „cumătra” printre picioare, l-a suit pe garduri. Ivansuc s-a oprit, a stăpânit mingea şi-a trimis-o spre minerul furios: „Poftiţi, domnule!”.

Tribunele-l iubeau rău de tot. Nu şi antrenorii duri. Între Dinamo şi „Poli” Iaşi, Constantin Taşcă a trecut, niţeluş, şi pe la echipa naţională. L-a strigat pe Zoli. Dar „Micul Napoleon” era prea dur pentru o fire de artist. La un antrenament, pe o căldură infernală, nea Titi i-a spus cum să execute o lovitură liberă de la 25 de metri, lateral. Cum să o lovească, cum să centreze cu efect. „Nea Titi, poţi să-mi zici ce vrei matale, unde să fug, unde să stau, dar nu-mi arăta, bre, cum să dau cu piciorul în minge. Nici eu nu ştiu cum fac, dar ea se duce unde vreau eu!”. Cel poreclit „Piticul” nu halea dintr-astea, umilinţe cu spectatori, aşa că a plecat rapid de la naţională, dar l-a notat pe Zoltan în caieţelul său.

În 65, Sţiinţa Cluj a prins finala Cupei României. Ultimul act, 11 iulie 1965, pe „Republicii”, cu Dinamo Piteşti, cu Ţârcovnicu şi Gicu Dobrin pe gazon şi marele Virgil Mărdărescu pe bancă. Sepsi, antrenorul „Şepcilor”, intră-n vestiar: „Zoli, azi joci cu 8. Nicule, tu iei 7-le lui. Extremă dreaptă. Nicolae Szabo, în centrul liniei de atac. Adame, pe stânga. Îi bulversăm!”. I-au bulversat. S-a terminat 2-1. Ivansuc a marcat în 55. Singurul trofeu din istoria clubului.

„Jucătorul cu numărul 7 / Duşmanul vacii cu lapte!”
S-a apucat de coniac, a continuat cu vermutul, a vrut să lege prietenie cu votca. N-a ieşit nimic. Era extrem de rezistent. Istoricul Gheorghe Bodea susţine că nu l-a văzut niciodată „frânt”. Se ducea pe jos, de fiecare dată, în Gheorghieni, indiferent cât de mult „jucase”. Apoi, în cale i-a ieşit berea germană „Radeberger”. Dragoste la prima vedere. Bea artistocrat, vorba lui Cornel Dinu. Asemenea unui husar honved, ţinea capul drept, braţul şi antebraţul formau un unghi de 90 de grade, paharul pleca, lin, spre buze… Vorbeşte Robert Cosmoc: „Unicul fotbalist din toată cariera mea care bea de duminică până joi, vineri şi sâmbătă se antrena, iar duminică era, din nou, în formă!”. Ieşise şi o rimă. „Jucătorul cu numărul 7 / Duşmanul vacii cu lapte!”. Când făcea naveta la Câmpia Turzii, parca la localul din gară. Aici, maestru de ceremonii era nea Munteanu, cel care oprea, mereu, câteva sticle de „Radeberger” din rezerva tov-ului Oniga, prim-secretarul de la judeţeană.

Dar istoria-i nărăvaşă.

Nea Titi Teaşcă vine la Cluj. Are, cu el, caietul cu proscrişi. Într-o seară, Zoli merge spre cantonamentul de pe strada Horia. Maşina e lovită de un troleibuz, vis-à-vis de Regionala CFR. Nu-i grav, dar acte, Miliţie, tot dichisul. Ivansuc întârzie, „Micul Napoleon” dă stingerea şi-şi aşteaptă prada pe-ntuneric. Zoli nu mai are zile la echipă. El, cel cu 22-24 de meciuri pe sezon, prinde, în 1967 – 1968, doar opt jocuri. Simte că totul e terminat. Aurel Nana, faimosul chirurg, profesor universitar şi preşedinte al clubului, zice să încerce la Teaşcă. „Aici eu sunt profesor, dumneavoastră, felcer”, îi răspunde „Piticul” din buza vestiarului. E gonit la Industria Sârmei Câmpia Turzii. Loveşte mingea doar în două meciuri, apoi îi adună pe oameni. „Voi n-aveţi nicio vină, sunteţi superbăieţi, dar n-am ce căuta aici!”, le zice. Se retrage la 30 de ani. Nişte tovarăşi de la Baia Mare vin cu o ofertă. „E păcat, apartament frumos, aer curat, construim o echipă!” Le mulţumeşte şi lor, decizia e luată! Adio fotbal!

„M-a cucerit invitându-mă să comentăm o carte, să vedem un film!”
‘68 e anul despărţirii de Cluj. 68 e anul divorţului de echipa vieţii sale. 68 e anul în care-şi descoperă cealaltă mare dragoste. Pe Sanda.

Fata-i portar de handbal, la Ştiinţa Cluj. ÎI pică cu tronc la cantină, în „Haşdeu”. Ea-l remarcă, pentru că-i un tip drăguţ. Atacă fin. Poate pot comenta o carte, poate pot viziona un film… Nunta dintre Ruxandra-Călina Tănăsoiu şi Zoltan Ivansuc e fixată pe 10 aprilie, chiar de ziua miresei. Stau şapte ani împreună. Apare Barbara, fata lor. „Poate n-am avut destulă răbdare, poate m-am grăbit. L-am iubit mult. Enorm. Nu poţi face asta de două ori în viaţă”, avea să spună, peste ani, Sanda.

Zoli e, din 1966, absolvent al Facultăţii de Medicină din cadrul Institutului de Medicină şi Farmacie Cluj, cu media 7,75. Noaptea învăţa, ziua mergea la antrenament. Nu a luat niciun examen forţând că este fotbalist. „Uneori, rata, intenţionat, meciurile internaţionale, pentru că avea un examen greu”, îşi aminteşte fosta sa soţie.

La Săvădisla, localitate ce apare pe faimoasa Hartă Iosefină a Transilvaniei de la 1769 – 1773, e un sanatoriu TBC. Acolo lucrează, un an, fostul mare fotbalist. Apoi, e doctor internist la Spitalul din Câmpia Turzii. Lumea-l ştie, îl întreabă de ce nu mai joacă? „Joc, dar aici, în curte”, le răspunde tuturor. Aşa e. Un doctor nebun, în halat, face două porţi din patru cărămizi şi aleargă alături de pacienţi! Imaginea e colosală.

Apoi, Zoli e uitat de lumea fotbalului. Leagă prietenii cu scriitorii, merge la mese cu ei. E poreclit „Hamletul gazonului verde”, dar nu ironic. Stă printre poeţi, tace şi ascultă. Are o bibliotecă mare, plină cu cărţi. Le împrumută tututor. „E fotbalistul care acum îţi aşeza mingea, pe creştet cu mâna parcă, din centrare, ca tu să poţi marca, apoi ţi-l împrumuta pe Nichita, din colecţia sa personală”, zice Negoiţă Irimie, unul dintre amicii din lumea literară.

Aşa l-au şi găsit. Pe 27 ianuarie 1982. Un copil iubitor de literatură venise să-i ceară o carte, acolo, în apartamentul de pe „Alverna”. A bătut la uşă. În zadar. A alertat Miliţia. L-au descoperit doar în chiloţi. Apa curgea. Se pregătea să facă un duş. Stop cardiac! Plecase de ceva vreme…

U Cluj se întorcea dintr-un turneu din Cehoslovacia. Frig de crăpau pietrele. Autocarul trage la „Hotelul Sport”. Băieţii-s aşteptaţi de un surdo-mut, un copil de trupă bun la toate. „A m-mu-r-rit Z-z-o-l-i!”, lipeşte el trei cuvinte!

E dus la Cimitirul Central. 44 de ani. Două crizanteme galbene odihnesc, mereu, în cupele de ciment ce străjuiesc mormântul. „Să-şi amintească de cele două blonde pe care le-a iubit. De soţie şi de Babi”, spune, printre lacrimi, Sanda…

CV Zoltan „Zoli” Ivansuc
– data nașterii: 12 august 1938, Reşiţa
– data decesului: 27 ianuarie 1982, Cluj
– a jucat la Electromotor Timişoara (1952 – 1957), Metalul Reşiţa (1957 – 1958), Ştiinţa/Universitatea Cluj (1958 – 1968), Industria Sârmei Câmpia Turzii (1968 – 1969)
– câştigător al Cupei României în 1965
– 185 de meciuri, 41 de goluri în prima ligă
– trei meciuri la echipa naţională: 1962 (cu Maroc, Spania şi RDG)

Coleg cu Gento, Juanito, Amancio sau Sanchis
În toamna lui 1965, U Cluj joacă în Cupa Cupelor. În primul tur, trece de 1. Wiener Neustadter SK, apoi dă piept cu Atletico Madrid la care evoluează, printre alţii, Ufarte sau Luis Aragones. 0-2 şi 0-4. În capitala iberică Zoltan este „vizitat” de Alexandru „Sandu” Wogl, un impresar originar din Bistriţa. Conform lui Remus Câmpeanu, care a participat la „acţiune” ca spectator, alături de Traian Georgescu, Wogl i-a spus lui Ivansuc că Real Madrid are nevoie de serviciile sale, că îl doreşte şi că-i oferă o sumă consistentă de bani.

Replica lui Zoltan a fost una epocală: „Domnule, sunt student la Medicină, vreau să termin facultatea!”. Ani de zile – deşi cei doi fotbalişti au confirmat discuţia – s-a spus că totul este o exagerare, că nimeni nu putea refuza Real Madrid (deşi Gicu Dobin avea să o facă şi el!). Apoi, suporterul clujean a descoperit, în 2018, actul semnat şi parafat prin care U confirma că Zoltan le-a vorbit conducătorilor clujeni despre un posibil transfer, iar aceştia i-au cerut o adresă oficială de la cel mai galonat club din istorie, cel care, fix atunci, cucerise cea de-a şasea Cupă a Campionilor Europeni. Dacă transferul s-ar fi făcut, Zoli ar fi fost coleg cu „monumente” precum Grosso, Pirri, Sanchis, „Paco” Gento, Juanito ori Amancio.

A refuzat Steaua, ultimul adversar
În 1963, Steaua e antrenată de Ştefan Onisie, cel care va ajunge şi pe banca tehnică a celor de la U Cluj. Ivansuc este dorit la Bucureşti. Dar Zoltan nu vrea, fuge, efectiv, de emisarii trimişi. Presiunea-i mare. Atunci intervine Constantin Daicoviciu, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat, şi Ivansuc rămâne la Cluj. Ca o curiozitate, ultimul său meci pe prima scenă, un 0-2, va fi contra Stelei, 12 noiembrie 1968.

* Surse: numaiu.ro, Ziua de Cluj