Disperarea lui Ionuţ. Şi a noastră
„Am pus eu clauza aia nenorocită?!”. Strigătul lui Şerban rupe paginile Gazetei, chiar şi pe cele electronice
Revolta lui Ionuț Șerban pare întruchiparea acelui personaj care urlă prin zid în animaţiile lui Gerald Scarfe. O disperare care îţi strânge inima… până când mintea îţi trage două palme. Nu, nu e un film despre cădere. E doar o istorioară absurdo-comică despre cum zgudui gratiile unei cuşti aurite.
Descoperi mirat că Ionuţ are doar 24 de ani. Pare că îl ştim de când lumea. De fapt, nu pe el. El nici nu mai e o persoană în sine, a devenit o situaţie trăsnită. E legat cu o clauză de un milion de euro de Dinamo, de plătit lui Vasile Şiman dacă Şerban părăseşte clubul, indiferent sub ce motiv. O aberaţie care nu mai trebuie dezbătută ca să nu ajungem la spital. Unde oricum nu ne primesc fără febră şi tuse seacă, poate cădea şi pielea de pe noi.
Dinamo, pentru care plata unui milion e azi echivalentul unei excursii pe Lună, i-a propus un nou contract, diminuat, cum e mai totul acum. Iniţial, ştirea a fost că jucătorul cere mai mulţi bani şi o primă de instalare, într-o demnă punere în scenă a la Marie Antoinette, cu cozonac în vreme de foamete.
Mai nou, cică nici n-a vorbit despre bani. Sigur. Doar despre nevoia lui de a juca. De a nu mai fi o marfă pe care o ţii pentru că e prea scump să te debarasezi de ea. „Mi-am irosit cel puţin 5 ani din carieră”, se plânge Şerban, care explică detaliat chinurile unui om uitat pe bancă, introdus într-un meci sau altul cât să crapi trei seminţe.
Te apucă mila. Un prizonier îşi varsă amarul pe umărul cititorului care varsă o lacrimă, două. Apoi se şterge discret pe sub mască şi reia căutarea unui loc de muncă. Se întrevede cea mai gravă recesiune de când s-a inventat acest cuvânt. Bucăţi mari de societate tind să se prăbuşească.
Ce va fi mâine? O întrebare care bântuie zilele şi nopţile multora. Nu şi pe ale lui Ionuţ Şerban. El are locul de muncă asigurat. Pe vecie, vezi bine. Săracul băiat bogat cere obol de suflet de la cei care stau să cadă în abis. Şi are dreptate. Măcar ei, ceilalţi, sunt liberi. Sunt vii. Şerban le vorbeşte de dincolo de lespedea unui contract „beton”.
Finalul e de milioane, alea pe care nu le are nici de dat, nici de luat Dinamo. „Ironia vieții este că într-un fel sau altul se va rezolva, pentru că-mi expiră contractul. Nu mai merge cu amânatul”.
Adică: fraţilor, ori mă ţineţi mai departe aşa, nejucat, ori îi plătiţi împieliţatului ăla sacul de bani! Şerban se dă victimă, însă invită la continuarea absurdităţii. Ce ar putea face? Să meargă la Şiman să discute încetarea acestei tâmpenii sinistre şi dacă nu rezolvă, atunci ar putea apela la justiţie ca să-şi recapete libertatea.
O justiţie normală la cap nu poate ţine în viaţă forma asta de sclavie cu salariu garantat. În caz contrar, vom tot auzi de acest ne-caz până când şi lui Ionuţ, şi nouă ne vor creşte bărbile, şi nu din cauza izolării. Din cauză că şmecheria nu recunoaşte pandemia.