Chinezoaicele României

Înainte de România-Malta ordinul de luptă a fost „patriei, cât mai multe goluri”. Zis şi făcut: am învins cu 1-0. Greu.

Imediat ce s-a terminat partida de la Ploieşti a început meciul virtual: puteam să batem cu 4-0. Ştim. Şi cu Spania, se tot zice, puteam să smulgem un egal. Tăcere tricoloră despre faptul că putea fi fix invers: 0-4 cu Spania şi 1-1 cu Malta. Iată principalul nostru adversar în orice preliminarii: auto-păcălirea. Când politrucii comunişti proclamau „cincinalul în patru ani”, iar pionierii recitau poezii despre o minunată ţară care nu exista decât în versurile lor, habar n-aveam cât ne vor costa toate astea.

Precum unor peşti eşuaţi pe uscat ni s-au ofilit branhiile şi ni s-a îngroşat pielea. Minciunile „nevinovate” pe care le tot rostim sunt odraslele urâte ale felului în care ne-am construit o lume fricoasă, incapabilă să-şi asume adevărul, să rişte, să trăiască. Discursul de după fiecare meci prost? Nu-i nimic, va fi mai bine data viitoare. Mereu data viitoare. Asta e viaţă pe credit. Şi ca de obicei banca destinului e gata să ne ia totul la final.

Mulţi îl tamponează pe Contra şi nu poţi fi contra. Pare strivit sub presiune, chiar dacă face pe viteazul şi se înfoaie la presă, ieşiri care nu îi fac bine, deşi am văzut selecţioneri şi mai ciufuţi.

Are de rezolvat cvadratura cercului între presiunile federaţiei de a se califica oricum, ca să vină milioanele, şi nevoia de a promova tineri (uitată ca de obicei când dăm de greu), de a fi curajos, de a avea un alt aer. Şi nu iese mai nimic. Pentru că vorbim despre curaj şi practicăm frică. Sigur, avem şanse în continuare. Dar nu avem orizont. Ne sufocăm fotbalistic, ne rătăcim după imaginea lui Cosmin care are pe lista de convocabili zeci şi zeci de jucători. Există o vânturare ameţitoare de oameni, de formă, de sisteme, de idei. Urmează trei meciuri cu spatele la zid. Acum chiar că nu va mai fi nici o „data viitoare”. Vor mai fi doar viitoarele calificări, dragi sisifi!

A fost, din nou, un weekend exemplar pentru România. Bianca Andreescu a câştigat US Open şi a făcut o mare reverenţă Canadei. România e amintită doar când se spune că părinţii ei au emigrat cu toată viaţa în două valize. Mi se pare incredibil că ne întrebăm a cui e Bianca, noi, care de mult am căzut de acord că nici Simona nu e a României în sensul în care e Bianca a Canadei.

Duminică, echipa de tenis de masă a luat, încă o dată, titlul european. Bătând, încă o dată, echipe cu asiatice naturalizate. „Noi suntem chinezoaicele României”, a spus Bernie Szocs. Cât de tare sună asta, oameni buni, români buni, maghiari buni!!! O mână de fete şi antrenorul lor au fost România, indiferent de pe unde se strâng din lume, de etnie, de religie sau poveste personală. Asta e mângierea. Palma a venit concomitent. Eliza Samara a înşiruit numele tuturor celor din echipă şi apoi a spus „suntem cele mai bune din Europa”. Da, acei oameni, doar ei, nu toată ţara. Da, ele sunt chinezoaicele României. Poate pricepem.