Respect exagerat
În preliminariile pentru Euro 2020 am căzut într-o grupă nici prea-prea, nici foarte-foarte. Putea fi mai bine, dar și mai rău, nu mai intru în amănunte. Conform ierarhiei mondiale la zi, România ar avea, de pe locul 24, a treia […]
În preliminariile pentru Euro 2020 am căzut într-o grupă nici prea-prea, nici foarte-foarte. Putea fi mai bine, dar și mai rău, nu mai intru în amănunte. Conform ierarhiei mondiale la zi, România ar avea, de pe locul 24, a treia șansă de calificare. Ar devansa-o Spania (9) și Suedia (14), dar s-ar găsi înaintea Norvegiei (46), a Insulelor Feroe (98) și a Maltei (182). Deși feroezii le-au pus ceva probleme „tricolorilor” la ultimele întâlniri, de ei și de maltezi ar trebui să trecem la pas. Totuși, în clasamentul FIFA, Feroe e sub Curaçao, Trinidad-Tobago și Benin, iar peste Malta se află, de pildă, Tahiti, Grenada și Liechtenstein. Sigur, nu clasamentele joacă, dar merită ținut cont de ele.
Deoarece din grupă vor merge la turneul final locurile 1 și 2, clar că Spania pornește favorită. Urmează ca Suedia și România, eventual Norvegia, să se bată pentru poziția secundă. Gazeta a demonstrat ieri că scandinavii se prezintă mai bine decât noi în ceea ce privește numărul de fotbaliști angajați în campionatele puternice ale continentului. În Top 5, Anglia, Spania, Germania, Italia, Franța, suntem în inferioritate. Avem numai 4 jucători, față de 16 ai Suediei și 7 ai Norvegiei, iar unde-i statistică, nu e tocmeală. Sau n-ar trebui să fie.
De acord că realitatea e de netăgăduit, greu de contrazis. Pe de altă parte, să remarcăm că, exceptându-i pe Robin Olsen, portarul Romei, și pe Lindelof, fundașul central al lui Manchester United, ceilalți suedezi sunt rareori titulari. Plus că Watford, Mainz, Bologna sau Amiens nu-s cine știe ce echipe de speriat. Ca să nu mai spun că Man. Utd al lui Mourinho, locul 7 în Premier League, la 16 puncte de concitadina City!, a ajuns o umbră. Nordicii se anunță însă adversari incomozi tocmai din pricina stilului lor, cum să-l numesc?, mai fizic, mai vânjos. Bazați pe o organizare riguroasă și pe un consum maxim de energie, scandinavii vor amenința la fazele fixe. În general, la jocul aerian, unul nu foarte agreat de băieții lui Contra.
În opinia mea, Spania trebuie considerată un adversar convenabil, nicidecum letal, întrucât stilul ei e mai apropiat de al nostru. Dovadă că am și bătut-o în cinci rânduri de-a lungul anilor. În trei meciuri oficiale, ba chiar și într-un amical disputat la ea acasă. Dacă am putut atunci, de ce n-am putea și acum?
Contra afirma deunăzi „Nu trebuie să mai vorbim despre Spania”, sugerând că trupa iberică are drum liber spre turneul final. Atitudinea selecționerului e de înțeles. El a jucat în Spania (Alaves, Atletico Madrid, Getafe) și a antrenat acolo (Fuenlabrada, Getafe, Alcorcon), unde a petrecut un deceniu. E normal să fie sentimental și, pe cale de consecință, să respecte fotbalul spaniol. Numai că, îmi cer scuze, să-l respecte cu măsură, să nu exagereze.
Totuși, Luis Enrique nu-i marchizul Del Bosque, care a cucerit titlul mondial în 2010 și pe cel european în 2012. Dar și pentru că din echipa de glorie a Spaniei au dispărut Casillas, Pique, Xavi, Iniesta, Villa și nu numai. Evident, ea a rămas redutabilă, între alții, cu De Gea, Ramos, Busquets și Diego Costa, însă nu pare să mai aibă nici dezinvoltura, nici forța de altădată. Deși o nucă foarte tare, nu-i una de nespart.
Asemenea lui Hagi, îl citez și eu pe Lobonț că n-ar fi destul „să luptăm pentru locul 2”. Ca să îndeplinești un vis, mai întâi trebuie să crezi în el. E un capitol la care noi, românii, mai avem de învățat.