Ioaniţoaia îi somează pe Lucescu, Iordănescu şi Ienei să tacă: Nu, vă rog, nu şi voi!
Jucasem niţel la Giurgiu şi, intrînd în facultate, am ajuns la juniorii Sportului Studenţesc, unde am şi încheiat-o repede cu fotbalul. Fiind vedeta echipei de seniori, căci mai tîrziu avea să plece şi să se afirme la Dinamo, Mircea Lucescu […]
Jucasem niţel la Giurgiu şi, intrînd în facultate, am ajuns la juniorii Sportului Studenţesc, unde am şi încheiat-o repede cu fotbalul. Fiind vedeta echipei de seniori, căci mai tîrziu avea să plece şi să se afirme la Dinamo, Mircea Lucescu era admirat de puştii din Regie. Toţi visau să-i semene. Atunci ne-am cunoscut, am devenit şi am rămas prieteni. Printre altele, îmi amintesc că am scris despre fiul său Răzvan, dacă nu greşesc în paginile unui almanah, pe cînd actualul selecţioner abia învăţa să meargă. Se întîmpla în 1971.
Ulterior, primul text ce mi s-a publicat l-a avut ca subiect pe Anghel Iordănescu. El se pregătea în grupa de juniori a regretatului Romeo Catană, iar eu eram încă student. Cum reportajul respectiv a fost cel dintîi dedicat lui, Puiu îmi mărturisea că nu l-a pierdut, ba că l-a şi înrămat. Personal, îl păstrez cu sfinţenie. Primul articol, ca şi prima iubire, nu se uită niciodată. Apucîndu-mă de gazetărie, fireşte că m-am întîlnit des cu jucătorul şi apoi cu antrenorul Iordănescu. Deşi părerile noastre s-au bătut cap în cap uneori, m-a mai contrazis fără să ridice însă tonul. Pesemne că îl oprea articolul de mai sus.
Avînd calitatea de purtător de cuvînt al Federaţiei, am colaborat cu Emeric Ienei înainte şi, mai ales, pe parcursul Coppei del Mondo 1990, în Italia. Mi-a lăsat o impresie deosebită, un tip cu tact şi cu stil, adevărat gentleman. N-am simţit nici o clipă că mi-e şef, s-a purtat cu întreg staff-ul de la egal la egal, în ciuda faptului că era mai în vîrstă. Mă îndoiesc că s-a schimbat. Timpul nu l-a iertat pe Nea Imi, cum nu iartă pe nimeni, dar îmbătrîneşte frumos în autoexilul de la Oradea, aidoma unui înţelept.
Să nu mă întrebaţi cine e mai mare şi mai valoros, Lucescu, Iordănescu sau Ienei?, pentru că nu ştiu să răspund. Pe lîngă amănuntul că povestea cu cel mai mare, cel mai important etc. mi se pare o deşertăciune, apreciez că toţi sînt foarte mari, cu merite incontestabile. La fel, consider că şi-au arvunit poziţii de frunte în istoria fotbalului românesc, fiecare dintre ei rezervîndu-şi un loc ce nu le uzurpă pe ale celorlalţi.
Deunăzi, spre surprinderea generală, cei trei s-au luat la harţă în public, iar cearta lor a oferit, să mă scuze!, un spectacol trist, menit să-i încînte doar pe mediocrii obişnuiţi să dea din gură deoarece altfel ar trece nebăgați în seamă.
Contează mai puţin cine a început şi cine a ripostat, probabil că Lucescu a aruncat mănuşa. Dar doare că tocmai ei, profesionişti care au cu ce se mîndri în ideea că lasă ceva durabil în urmă, şi-au pierdut cumpătul şi au dat frîu liber orgoliilor. Pentru că îi cunosc şi îi respect de-o viaţă, îndrăznesc să-i rog să tacă. Există şi aşa destulă gîlceavă, destul tărăboi în fotbalul nostru încît numai de vrajba lor nu mai e nevoie!
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele