Gruia cel Mare
Deşi trăieşte în Mexic de peste 3 decenii, cel mai bun handbalist al tuturor timpurilor n-a renunţat niciodată la cetăţenia română! Luni seara, timp de o oră, m-am bucurat de privilegiul de a-l avea oaspete la Radio EuropaFM pe Gheorghe […]
Deşi trăieşte în Mexic de peste 3 decenii, cel mai bun handbalist al tuturor timpurilor n-a renunţat niciodată la cetăţenia română!
Luni seara, timp de o oră, m-am bucurat de privilegiul de a-l avea oaspete la Radio EuropaFM pe Gheorghe Gruia, desemnat în 1992 de Federaţia Internaţională CEL MAI BUN HANDBALIST AL TUTUROR TIMPURILOR. Privilegiu şi în ideea că, stabilit în Mexic din 1978, fostul dublu campion mondial (Praga 1964, Paris 1970) se întoarce mai rar acasă. Asta și deoarece, cu excepţia soţiei şi a fiicei, restul familiei sale, mama, fratele mai mic ș.a., locuieşte în Suedia.
În vîrstă de 68 de ani, cu părul împuţinat, dar cu o barbă discretă, Gruia e PROFESOR UNIVERSITAR la Universidad Nacional Autonoma de Mexico, dintre cele mai apreciate de pe planetă. Ştiţi cîţi studenţi frecventează cursurile UNAM? N-o să ghiciţi, circa 250.000! Aproape un deceniu, jucătorul care şi-a mai trecut în palmares, alături de nenumărate alte izbînzi, Cupa Campionilor Europeni cu Steaua (1968), titlul de campion mondial universitar (1968) şi de golgeter al JO de la München (1972) a lucrat ca director al Departamentului Sport de la Televisa, cea mai vastă reţea de televiziune din lumea hispanică. Printre altele, specializată în telenovele. În paranteză fie zis, fata lui Gruia, Andreea, a ajuns celebră în întreaga Americă Latină datorită rolurilor interpretate în asemenea producţii. Celebră și, firește, bogată.
A constituit o reală plăcere să-l auzi pe Gheorghe Gruia dialogînd cu ascultătorii Tribunei Zero. Cu siguranţă că pe aceştia i-a surprins faptul că, deşi plecat din ţară de peste 3 decenii, fostul superhandbalist vorbeşte şi astăzi O LIMBĂ ROMÂNĂ IMPECABILĂ. Fără accent, fără ezitare. I-ar fi surprins şi mai tare dacă invitatul ar fi declarat pe post ceea ce a mărturisit într-un grup restrîns înaintea emisiunii: “Însuşi preşedintele Mexicului mi-a sugerat că n-ar strica să solicit cetăţenia mexicană. I-am mulţumit, dar am ocolit răspunsul. Cert e că, împotriva îndemnurilor prietenilor, n-am solicitat-o. De ce? Pentru că m-am născut român şi vreau să mor român!”.
Oricît aş căuta, nu voi reuşi în cîteva rînduri să-i conving pe cei care n-au apucat să-l vadă pe Gruia plutind maiestuos peste semicerc şi marcînd gol după gol ce mare handbalist a fost. Uriaş, o adevărată forţă a naturii, de neoprit. În ciuda unei cariere extraordinare, şi-a păstrat modestia, a rămas prietenos, deschis, volubil. Din aceste motive, voi încheia textul de faţă cu o povestire relatată chiar de bărbatul care, nu exagerez cu nimic, și-a cîștigat cu prisosinţă dreptul de a fi inclus printre NEMURITORII ISTORIEI SPORTULUI.
Era în 1964, Steaua disputa la Budapesta finala Cupei Dunării cu Dukla Praga, formaţie de top în epoca respectivă, cînd Gheorghe Gruia s-a îmbolnăvit pe neaşteptate. Dureri în gît, 40 de grade, transpiraţii reci, tuse, abia se putea ţine pe picioare. Să-i dăm mai departe cuvîntul celui în cauză: “Cum noi n-aveam medic, am apelat la cel al echipei adverse. Cehul m-a consultat şi, diagnosticînd o gripă severă, mi-a recomandat să nu mă dau jos din pat măcar 3-4 zile.
Dar dacă voi juca diseară?, l-am întrebat mai mult în glumă. DOAR DACĂ EŞTI NEBUN, mi-a spus, pentru că te vei alege cu o miocardită de care nu vei mai scăpa niciodată! M-am îndopat cu medicamente şi am riscat. În momentul în care am apărut pe teren, doctorul Duklei şi-a făcut cruce, apoi i-a şoptit antrenorului să le recomande băieţilor lui să nu mă bage în seamă deoarece, fiind slăbit, nu reprezint un pericol pentru poarta lor. M-au neglijat vreo 10 minute, interval în care am înscris 5 goluri şi, pînă la sfîrşit, alte 7 sau 8 Doctorul se uita la mine şi nu-i venea să creadă, la fiecare gol se închina ca-n biserică!”.