Conchistadorul

Dincolo de triumful lui Nadal, m-a impresionat reacţia pe care a avut-o după meci, cînd Federer a izbucnit în lacrimi

Am urmărit atent recenta finală de la Australian Open şi am ţinut cu Federer. Vechi admirator al elveţianului, am sperat […]

Dincolo de triumful lui Nadal, m-a impresionat reacţia pe care a avut-o după meci, cînd Federer a izbucnit în lacrimi

Am urmărit atent recenta finală de la Australian Open şi am ţinut cu Federer. Vechi admirator al elveţianului, am sperat că va trece şi de Nadal, ca să-l egaleze pe Sampras în privinţa titlurilor de Mare Şlem şi, implicit, ca să redevină lider mondial, poziţie pe care a ocupat-o neîntrerupt din februarie 2004 pînă în august 2008. Visam să-l detroneze pe adversarul lui direct, dar n-a fost să fie.

În ciuda eforturilor supraomeneşti din întîlnirea precedentă, cînd i-au trebuit 5 ore şi 14 minute spre a-l depăşi pe tenacele Verdasco, ba şi a unei zile de odihnă în minus, SPANIOLUL A RECUPERAT ÎN chip miraculos ŞI A ÎNVINS. Cu dificultate, în 5 seturi, însă pe merit, spre satisfacţia colegei mele Luminiţa Paul, care a crezut în şansa spaniolului. Aproape că m-am luat la harţă cu ea, Lumi încercînd să mă convingă că Nadal e mai tare, iar eu, fireşte, susţinînd din răsputeri contrariul.

Să nu mă întrebaţi de ce-am ţinut cu Federer pentru că n-aş şti ce să vă răspund. Cum nu ştiu de ce sufăr la fotbal pentru Napoli de decenii, încă de pe vremea inconfundabilului Maradona. Nu încetez să mă laud cu un tricou care i-a aparţinut lui Dieguito, primit de la Ion Crăciunescu. Iubirile adevărate se trăiesc, nu se explică totdeauna şi nici pe de-a întregul. Ele există şi atît.

Sigur e însă că, fără să mă erijez în specialist, NADAL NU M-A SEDUS NICIODATĂ, deşi a triumfat pînă la 22 de ani o dată la Wimbledon, de 4 ori la Roland Garros şi acum, în premieră, la Melbourne. Poate nedrept, l-am considerat o maşină de tenis, un marţian incapabil să  se emoţioneze şi, mai grav, să emoţioneze. Nu pretind că m-a lăsat indiferent, deoarece perfecţiunea tulbură pe oricine, dar nu l-am  îndrăgit. Aveam un idol în tenis şi mi-ajungea. Locul 1 era ocupat.

De duminică, mi-am schimbat însă părerea despre Nadal. Nu pentru că l-a bătut pe favoritul meu, o mai făcuse de 12 ori din 18 partide, ci pentru eleganţa, să-i zic aşa, arătată în momentul în care elveţianul, necăjit din pricina eşecului, a izbucnit în lacrimi precum un copil. Ovaţionat de tribune, altul l-ar fi tratat de sus pe învins ori, în cel mai fericit caz, l-ar fi compătimit de ochii lumii, ca să dea frumos la imagine.

Spre lauda lui, nu şi Nadal, care n-a ezitat să declare “îmi pare rău pentru Roger, e cel mai bun jucător pe care l-am văzut vreodată. UN MARE CAMPION, UNUL DINTRE CEI MAI MARI DIN ISTORIE”. După ce a demonstrat că el rămîne number one, cel supranumit “Prinţul din Manacor” a dovedit şi caracter. Nu-i exclus să încep să-l iubesc şi pe Nadal, oare asta se explică?