Griezmann, o poveste de spus

Francezul aparține unei categorii de fotbaliști și de oameni pe cale de dispariție. Să explicăm

Alegem greșit de multe ori. Sau procedăm ca fluturii bezmetici, ne dăm cu capul de becul aprins. Doare și frige, nimic bun. Acolo, în incandescența luminii sunt Leo Messi și Cristiano Ronaldo. Și Neymar. Și Mbappe. Nu că ar sta mai la umbră, dar pe Antoine Griezmann îl vedem mai greu sau deloc.

Mic la stat, mare la șutat
Și nu pentru că are doar 1,74 metri. Este mai discret, de aceea. A nu se confunda cu lipsa de personalitate! Griezmann, căruia Barcelona tocmai i-a achitat clauza de reziliere de 120 de milioane de euro (enorm, absurd!), este un personaj pe care ar fi totuși păcat să-l ratăm.

Așadar, marele fotbalist Antoine Griezmann a devenit cu adevărat subiect de presă atunci când s-a hotărât să plece (cu scandal) de la Atletico la Barcelona. Adică pe la 28 de ani, după ce omul câștigase Cupa Mondială cu Franța în 2018, unde a fost declarat cel mai bun om al finalei cu Croația și s-a clasat al doilea marcator al turneului și al treilea cel mai bun jucător al competiției găzduite de Rusia, după ce fusese ales cel mai bun jucător la Euro 2016 și golgeterul întrecerii la care Franța, țara gazdă, pierduse finala cu Portugalia, asta după ce, între Euro 2016 și Cupa Mondială 2018, câștigase Europa League cu Atletico în sezonul 2017-2018 după o finală contra lui Olympique Marseille, 3-0, în care omul nostru a înscris de două ori.

Prea plăpând!
Încă o dată. Deși mai mult decât interesantă, povestea vieții și carierei francezului nu făcea subiectul primei pagini a marilor ziare europene. Considerat prea plăpând la trialuri în perioada junioratului, Antoine nu a fost legitimat niciodată pentru o echipă de club franceză. Asta da, ciudățenie!

Griezmann nu era nici subiect, nici obiect de presă până la războiul izbucnit între sagrada Barcelonă și Atletico, club redimensionat financiar până foarte aproape de nivelul augustului Real. Greșim totuși, a mai fost un moment în care Antoine Griezmann a fost subiect fierbinte.

Corecții au corectitudine, nu umor
Atunci când fotbalistul a postat pe o rețea de socializare o fotografie în care apărea costumat cumva de bâlci, în echipamentul celor de la Harlem Globetrotters. Și, oroare, stimați tovarăși, apărea la pachet cu coafură afro și pielea vopsită ca a unui baschetbalist de culoare.

Preoțimea corecților politic a reacționat dur, gluma nevinovată, pur și simplu o joacă de copil trăsnit, a căpătat dimensiuni cosmice, iar Griezmann ca să mai aibă trai pe lumea asta a trebuit să își ceară scuze (cui?, de ce?), ștergând totodată obiectul infamant, adică poza.

Morala flexibilă
Înainte și după ce s-a pozat cu coafură afro și piele neagră, Griezmann a jucat fotbal de cea mai bună calitate. A fost solistul unei echipe fără soliști, am numit-o aici pe Atletico, opera de autor a lui Simeone.

Când era încă foarte tânăr, refuzat de marile cluburi din Hexagon, dar ochit și transferat de Real Sociedad, a străbătut conștiincios toate etapele la naționalele de tineret ale Franței. U19, U20, U21. La 28 de ani, blondul francez s-a hotărât să facă pasul spre o echipă și mai mare. Spre altceva. Spre mai mulți bani, da! Atunci s-a întâmplat ceva.
Ceva care ține de morala flexibilă a vremurilor noastre. Griezmann a fost renegat de clubul căruia îi oferise cei mai buni ani, cel mai bun fotbal.

Pentru o diferență de 10 milioane de euro, între ce oferea Barcelona și ce voiau „plăpumarii”, mărunțiș la banii care se învârt pe acolo, Atletico a scos din seif amenințările, a aruncat peste bord toată legătura afectivă cu Griezmann, acuzat că a complotat, că a negociat în secret cu rivala din Catalunya. De parcă în fotbal ar lucra cineva altfel decât prin secretomanie și în spatele ușilor închise.

Despre ingratitudine
Mi-ar plăcea ca Griezmann să reușească la Barcelona, unde îl așteaptă concurența cu Suarez. Și mai mult mi-ar plăcea să îi înțelegem povestea, care de la un punct încolo seamănă cu povestea lui Ștefan Radu la Lazio.

Despre ingratitudinea angajatorului care se simte trădat la primul gest de independență al angajatului. Sigur, respectând proporțiile personajelor. Aceasta este lumea care pretinde scuze pentru o glumă care doar în mintea netedă a unora era o provocare rasistă.

Să îl iubim pe Griezmann fiindcă aparține unei specii de fotbaliști și de oameni pe cale de dispariție. Căci dacă era altfel, poate el și nu Luka Modrici ar fi câștigat Ballon D’Or în 2018.

Chiar, ce ziceți, nu era francezul o alegere mai fericită decât croatul? Asta așa, ca să ne jucăm până când ne vor soma unii să retractăm și culorile curcubeului.