Islas, ai înţeles?

Să pierzi finala Cupei Campionilor din cauză că arbitrul te-a confundat cu unul dintre cei mai buni prieteni şi ţi-a dat un cartonaş galben, asta se cheamă ghinion cosmic.

Să ai puterea să te amuzi pe marginea subiectului după 30 de ani, asta se numeşte tărie de caracter. Şi eleganţă. Nu doar vestimentară, aceea aplaudată de toată lumea. Ilie Dumitrescu este numele celui care zâmbeşte amar şi acum.

Se întâmpla în primăvara lui ’89, când Europa de Est începea să fiarbă, iar noi habar n-aveam. Alergând după mâncare şi după o pungă de cafea altfel decât cu năut şi soia, noi ştiam, în schimb, că Steaua este una dintre cele mai bune echipe ale continentului şi că era deja cu un picior şi jumătate în finala Cupei Campionilor de la Barcelona. Roş-albaştrii zdrobiseră cu 4-0 pe Galatasaray la Bucureşti şi mergeau pentru o formalitate la Istanbul, pentru meciul retur. A fost o formalitate. 1-1, gol Ilie Dumitrescu. Doar că Ilie, confundat de arbitrul englez Keith Hackett, încasa un cartonaş galben pentru un fault comis de Gică Hagi! Cumul de cartonaşe şi finală ratată! Să înnebuneşti, să intri în depresie. Ilie a mers mai departe.

Probabil că golurile din partida cu Argentina de la Mondialul american au fost revanşa lui în meciul personal cu destinul. În care, iată, nu câştigă mereu destinul. Portarul argentinian Islas nu a înţeles nici până în ziua de azi ce i s-a întâmplat. Ilie, da. Tot el a fost unul dintre oamenii care au transformat penaltyul în sfertul de finală de coşmar cu Suedia. Sobru, sigur, fără talente inutile. Era pe când aveam mari fotbalişti şi le descopeream tot soiul de defecte. Că ăla nu sare la cap, că ăla nu pasează la timp, că ăla nu aleargă ca un ogar tot meciul. Mulţumim, Ilie, povestea nu este nici la jumătate!