Plimbaţii noştri
Aţi auzit vreodată un cuvânt prin care fotbaliştii plecaţi în străinătate să îşi asume vreo vină pentru că nu au reuşit acolo?
Costel Pantilimon şi Adi Popa de-abia s-au despărţit de echipele lor. Şi tocmai s-au întâlnit cu noile lor echipe. Nici nu au avut oamenii când să suspine că a început sărbătoarea. Pantilimon a plecat de la Deportivo La Coruna, unde nu se mai ştie nici cum a ajuns, nici când şi de ce a ajuns, aterizând la Nottingham Forest. Locul 15 în liga a doua engleză. Dar unde a întâlnit istoria.
A întârziat aproape 40 de ani la întâlnirea cu Brian Clough. Rezerva lui Tătăruşanu de la naţionala României a fost cedat lui Forest cu titlu de împrumut de Watford, clubul în a cărui proprietate (sportivă) se află. Să fi înţeles toţi că menirea lui pe planeta Pământ este să fie rezervă?
La Adi Popa lucrurile sunt mai simple, în sensul că nu a schimbat 4 domicilii în Anglia, ca Panti: City- Sunderland-Watford-Nottingham, başca escala în Spania. Reading l-a împrumutat pe Adi Popa saudiţilor de la Al-Taawon, unde fostul stelist urmează să câştige, susţine agenta jucătorului, peste cei 800.000 de euro pe an cât avea la insulari. Muult peeste! Versiunea impresarului privind divorţul de Reading, totuna cu a jucătorului. „Băiatului nu i s-au dat şanse”.
De ce? Acesta este un mister. De ce un club care a plătit (totuşi) 600.000 de lire sterline pe un jucător important al FCSB-ului, om care a evoluat în multe partide din cupele europene şi câteva sub tricoul echipei naţionale, începe să fie carotat de propriul club? Ce perversiune mai este şi asta să lucrezi împotriva propriului interes? Cum se pare că ar fi acţionat Reading în cazul lui Popa ori City/Sunderland/Watford/La Coruna în cazul lui Pantilimon.
Sau Anderlecht cu Stanciu. Şi aşa mai departe. Dar să admitem că integrarea acolo nu este uşoară, că viaţa din România nu te pregăteşte pentru încercările şi traiul mai dur din Spania, Anglia sau Franţa, Belgia şi mai ştiu eu ce ţară mai puţin sensibilă decât patria noastră dulce. Putem presupune chiar că unii mai ghinionişti au dat la un moment dat peste nişte antrenori cu idei fixe şi puţine.
Dar nu toţi şi nu peste tot, fiindcă am conchide că oriunde în Europa Occidentală (departe şi ea de imaginea idilică pe care ne-o construiserăm mai an) domneşte absurdul, mai puţin la noi, unde poliţiştii sunt proxeneţi de minore, iar ministrul Educaţiei din 2018 vorbeşte mai prost româneşte decât Tudor Postelnicu, şeful Securităţii în ultimii ani ai lui Ceauşescu. Lipseşte ceva din toată povestea.
Niciodată, dar niciodată, nu l-am auzit pe vreunul dintre fotbaliştii noştri plimbaţi de colo-colo şi «persecutaţi» ba de antrenor, ba de preşedinte, ba de suporteri, să vină şi să spună ceva de genul „S-ar putea să am şi eu o vină. E posibil să nu fi tras suficient de mine ori să nu fi înţeles ce mi se cere pentru simplu fapt că eu nu ştiu nicio limbă străină.”. Ceva, acolo, o autocritică. Nu comunistoidă. O părere sinceră, umană, de om matur care câştigă cât alţi oameni maturi şi cu studii în 3 vieţi, dacă ar trăi atât. Atât.