Cine n-are „foşti” să-şi cumpere!
Mircea Sandu observă că am rămas în urmă în relaţia cu suporterii. Aşa e, de pe vremea lui. Noroc cu Burleanu, că nici el nu vrea să-l supere pe nea Puiu
„Foştii” au un farmec aparte. Ieşiţi de bună voie din peisaj (mai rar!) sau scoşi din sistem (cel mai adesea), (re)devin oameni ca toţi oamenii. Sau măcar se străduiesc. Nu că înainte, când ocupau o funcţie, nu mai erau normali. Erau paranormali. Planau peste realitate, respirau alt aer decât muritorii de rând.
Nu doar un ex-preşedinte
Mircea Sandu este „un fost”. Fostul preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal. Preşedinte al FRF timp de 24 de ani. Din perspectiva performanţelor, unii dintre cei mai buni ani ai fotbalului românesc. Dar Mircea Sandu nu a fost doar un funcţionar al fotbalului uns cu toate alifiile. Înainte de a lua puterea administrativă, a fost şi un fotbalist important. Atacant cu simţul porţii. Rebel, care se simţea cel mai bine atunci când Sportul Studenţesc, echipa aceea care mai număra şi studenţi, nu doar ospătari, se lua la trântă cu granzii Steaua şi Dinamo. Citiţi la propriu „granzii”, nu în registru umoristic. Pe atunci granzii erau granzi adevăraţi, iar outsiderii, outsideri veritabili.
După 20 de ani, tăcere pentru răcani
Ca fost preşedinte al FRF care l-a avut în subordine pe Anghel Iordănescu, Mircea Sandu poate emite o părere în cunoştinţă de cauză despre fostul şi actualul selecţioner. Sandu observă că timpurile s-au schimbat, nu şi metodele selecţionerului. Nu vorbeşte neapărat despre felul în care lucrează nea Puiu la antrenamente, ci despre cum le închide publicului. „Au trecut peste 20 de ani, astfel că modul în care echipa naţională trebuie să aibă contact cu suporterii trebuie să fie mai deschis”. Super! Perfect adevărat. Cu observaţia că şi acum 20 de ani s-ar fi cuvenit ca „naţionala” să aibă o legătură mai apropiată cu suporterii şi mai deschisă faţă de presă. Numai că atunci, ca şi acum, un fost şi un actual preşedinte de federaţie se străduiau/se străduiesc să nu-l deranjeze pe Caşchetă. Aici, Sandu se întâlneşte cu Burleanu, „impostorul”.
Mai ţii minte, Gică?
Atunci, spre deosebire de acum, „naţionala” număra nişte valori fotbalistice incontestabile. Hagi, Gică Popescu, Răducioiu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, tricolorii” au plecat spre America intrând în silenzio stampa. Ce nu se ştie este că promotorii muţeniei faţă de presă şi implicit faţă de public erau greii: Hagi, Popescu şi Dan Petrescu. Se vor găsi unii să spună că ne-au dat cu rezultatele în cap. Că bine ne-au făcut. Doar că nu asta era problema. Ideea este că nici atunci, nici mai pe urmă, când selecţioner ajunsese Piţurcă, Mircea Sandu nu a reuşit să scoată „naţionala” din izolarea în care o ţineau captivă selecţionerii şi unii jucători. Lumea nu era mai înapoiată acum 20 de ani, noi trăiam în alt timp, probabil reflex al vieţii de dincoace de Zidul de Fier. Selecţionatele importante ale Europei şi ale lumii îşi tratau şi atunci suporterii cu respect şi cu simpatie. Ai noştri vedeau peste tot intruşi, duşmani, potenţiali spioni.
Avertismentul
Mircea Sandu nu trebuie admirat sau cultivat, dar trebuie ascultat, ca depozitar al unei istorii de peste un sfert de secol a fotbalului românesc. Membru în Comitetul Executiv UEFA spre sfârşitul domniei în România, el a fost personajul care s-a pliat cel mai bine pe modelul de înalt oficial al forului fotbalistic continental. Acolo nu era o adunare de sfinţi, ci una de domni orientaţi. Acasă, Mircea Sandu se înconjurase de o pletoră, susţinea un sistem. Sistemul care l-a aruncat peste bord la prima încercare. Avertisment pentru Răzvan Burleanu şi compania, chiar dacă astăzi lumea se vede din înaltul lui Tour Eiffel. Cu prima în buzunare.