Liga Victimelor Ororilor Derby-ului
Poate ar trebui să protestăm în loc să ne lamentăm. Altfel, Dinamo-Steaua se va transforma iremediabil într-o glumă proastă
Ai dat sau nu ai dat cu piciorul în minge, ţi-a cântat sau nu imnul, ai licenţa Pro sau doctoratul luat pe băncile academiei din Cişmigiu, observi când un meci este prost. Şi ca suporter al unei echipe, şi ca ziarist care ţi-ai lăsat simpatiile în garderoba adolescenţei, tot microbist te numeşti. Adică amator de fotbal, de meciuri bune, consistente, spectaculoase, cu dramatism şi emoţie, cu poveşti de viaţă comprimate în 90 de minute şi 22 de jucători. Iar în universul nostru afectiv, cu graniţe atent trasate de întâmplări fericite sau triste, derbyul Dinamo-Steaua ocupă un loc aparte. Sau ocupa. Probabil că în curând vom vorbi la trecut. Şi imperfectul „ocupa” va fi înlocuit la un moment dat chiar de perfectul compus. „A ocupat”.
Un alt 0-0
Am purces la cronica meciului Dinamo-Steaua animat de cele mai bune intenţii. Şi de bucuria mereu reînnoită a transformării unei pasiuni în meserie. Nu mi-am numărat ca alţii cronicile derbyurilor pe care le-am scris în ultimii 25 de ani, poate au fost câteva zeci. Ironie maximă, prima a fost un blat nematerializat/încălcat, acel 1-0 pentru Steaua, gol Ilie Dumitrescu, din decembrie ’93, pe un stadion Ghencea acoperit de zăpadă şi de inocenţa mea. Am aflat mult timp după aceea la ce meci asistasem şi că înţelegerea (rarisimă, dacă nu unică, în istoria derbyurilor), încălcată spre cinstea lor de (unii) jucători, fusese aceea a unui egal la pace. Eventual a unui zero la zero, alb ca neaua.
Apologia nimicului
Să lăsăm însă amintirile pe seama memorialiştilor şi a sentimentalilor. Ca şi în urmă cu aproape 23 de ani, 0-0 a fost şi joi seara în Ştefan cel Mare. Cu deosebirea fundamentală că de data asta viciat a fost fotbalul în esenţa lui, nu rezultatul. Schingiuirea obiectului muncii în numele unui rezultat nu este patent românesc. Dar ştim ca nimeni alţii să acoperim cu fard chipul brăzdat de ridurile antijocului. Gabi Balint a remarcat la DigiSport Special că toţi cei veniţi la declaraţii, fotbalişti sau antrenori, erau bucuroşi că au mai bifat un meci pe care nu l-au pierdut. Vorba lui Nae Caţavencu din Scrisoarea pierdută a lui Caragiale, ce aplaudau ei acolo? Munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră! Bravos naţiune! Nimeni nu vorbea despre strădania de a fi câştigat o partidă importantă, insista Gabi, cu toate beneficiile care decurgeau de aici, dar mai ales pentru public, adaug eu. În schimb, ni se oferea satisfacţia meschină a actorilor derbyului de a fi translatat deznodământul pentru o dată viitoare.
Să plângem, să râdem?
Duminică urmează întâlnirea din play-off. Din nou un Dinamo-Steaua. Avem din partea protagoniştilor promisiunea vagă a altui meci. Între timp, probabil că toţi cei vătămaţi vizual şi estetic după ce am văzut joi seară ar trebui să ne constituim într-o Ligă a Victimelor Ororilor Derby-ului. Sau într-un comitet de organizare a Muzeului Holocaustului Derby-ului. De ce nu?, într-o asociaţie a Comicilor de Situaţie, unde execuţiile strâmbe ale lui Chipciu, Rotariu, Hanca sau Momcilovici ar fi cu adevărat valorizate. Să mai şi râdem dacă nu putem să ne bucurăm.
În rest, las analiza rece, pe cifre, numere şi grafice pe seama specialiştilor. Presimt că nici lor nu le va fi uşor să sintetizeze nimicul.