Cum vă mai place Messi?

Argentinianul s-a schimbat. Aleargă mai puţin, oboseşte mai repede, dar vorbeşte mai mult. Asta nu vinde tricouri.

În reclame, Messi este întotdeauna cu un pas înaintea adversarilor ocazionali. Copilul care îi pronunţă ştirb numele, „Meşi”, este fermecat de scamatoriile argentinianului, […]

Argentinianul s-a schimbat. Aleargă mai puţin, oboseşte mai repede, dar vorbeşte mai mult. Asta nu vinde tricouri.

În reclame, Messi este întotdeauna cu un pas înaintea adversarilor ocazionali. Copilul care îi pronunţă ştirb numele, „Meşi”, este fermecat de scamatoriile argentinianului, nu ale legendei din NBA, Kobe Bryant. Tot „Meşi” îi premerge pe Kobe şi pe Drogba într-un tur al lumii cu avionul, cu aventuri culinare şi turistice. Leo îşi interpretează minimalist rolul şi ipostaza de mucalit îl prinde de minune.

Asta se întîmplă în lumea atît de bănoasă a reclamelor. În lumea fotbalului, la fel de bogată, Messi nu cîştigă întotdeauna. La 27 de ani şi jumătate, urmaşul lui Maradona are în portofoliu 4 trofee Ballon d’Or şi nenumărate alte cupe, titluri şi recorduri, în baza cărora a devenit „cel mai” din toate timpurile în La Liga sau în Champions League. În perioada dintre două Cupe Mondiale, lumea devine voluntar amnezică, ignorînd că Messi nu a reuşit să cîştige nici unul cu (pentru) Argentina. Aici reîncepe disputa Maradona-Messi, despre „cel mai mare”, care nu e totuna cu „cel mai”. Timpul începe să joace împotriva lui Leo, contemporanul, şi să lucreze în contul lui Maradona, prin proiecţie subiectivă asupra trecutului.

Ce face însă Messi versiune 2015? Printre altele, pentru al doilea an consecutiv, asistă la încoronarea lui Cristiano Ronaldo drept cel mai bun fotbalist al planetei. Şi vorbeşte. Nu neapărat mai mult decît joacă fotbal, asta ar fi o mare răutate la adresa lui. Dar vorbeşte mai mult decît o făcea atunci cînd anexa trofeul Ballon d’Or pentru 4 ediţii consecutive, între 2009 şi 2012. Cînd se exprimă, chiar dacă recită o poezie despre concordia care domneşte în vestiarul Barcelonei, Messi se umanizează. Devine terestru. Imaginea aceea de hobbit indestructibil, produs de laborator care nu oboseşte să dribleze ori să înscrie goluri în porţi apărate de uriaşi cu reflexe diabolice, a lăsat locul unui om care mai şi oboseşte, care continuă să dea goluri, dar să şi vomite, care nu şi-a abandonat artificiile tehnice, dar care nu se fereşte să îşi exercite dreptul la liberă exprimare. Că tot e la modă subiectul.

Şi, ce să vezi?, aparenţele înşală. Messi nu este deloc o persoană cu înclinaţii autiste. Ori doar un roboţel pe care-l alimentezi cu baterii alcaline sau cu alte substanţe din bucătăria secretă a urmaşilor doctorului Eufemiano Fuentes. Posibil ca ficatul lui Leo să îşi ceară drepturile după tratamentele pentru creşterea forţată şi producţia-record la hectarul de teren alergat şi însămînţat cu goluri. Dar omul Messi are opinie, are idei, are cuvinte. Din ce în ce mai des ghicit de adversarii din teren, el îşi transferă energia spre o zonă în care devine tot mai periculos. Aceea a dezbaterii, a luării de poziţie. Şi nu de drepţi. Este interesantă şi reconfortantă această transformare. Poate că ar trebui să ne placă mai mult acest Messi cuvîntător şi vulnerabil decît acel titirez care se învîrtea la nesfîrşit printre picioarele giganţilor cu numere mici pe tricouri.
Ar trebui, dar nu se va întîmpla aşa. Lumea care admiră, dar nu iubeşte, se va simţi trădată. Nu poţi renunţa la statutul de erou invincibil ca la un tricou uzat. E un lux interzis.