Cum să demontezi o bombă atomică
Să nu pretindem acum că am simţit, că am anticipat. Să ne bucurăm, dacă se poate fără să ne punem poalele-n cap
Ce ar trebui să facem acum, după victoria Simonei în faţa Serenei? Înainte de analize docte şi de […]
Să nu pretindem acum că am simţit, că am anticipat. Să ne bucurăm, dacă se poate fără să ne punem poalele-n cap
Ce ar trebui să facem acum, după victoria Simonei în faţa Serenei? Înainte de analize docte şi de psihanalize reci? Bineînţeles, să ne bucurăm necenzurat, fiecare după fire. Unii mai exaltaţi şi mai euforici, alţii mai cumpătaţi, mai calmi, rumegînd gustul unui succes imens. Ce altceva ne-ar mai fi permis fără restricţii? Să redescoperim tenisul. Profunzimea mesajului pe care îl transmite. Ideea că nimic nu este scris dinainte. Faptul pur şi simplu tulburător că totul este posibil, indiferent de dimensiunile scorului ori gabaritul adversarului. Mai important, să redescoperim frumuseţea acestui sport pe care o îngropaserăm an de an cu cîte o lopată de uitare, începînd cu finala Cupei Davis din 1972. Năstase şi Ţiriac contra lui Stan Smith. De fapt, mai mult Ţiriac. Nu în ultimul rînd, cutremurul de la Singapore ne oferă luxul de a uita pentru moment de spinoasa problemă a alegerii selecţionerului naţionalei de fotbal.
Sînt însă cîteva lucruri pe care nu trebuie să le facem. Pe care nu ar trebui să le facem, dar care se vor derula cît de repede în faţa ochilor şi prin timpanele urechilor noastre.
Bunăoară.
Ne vom declara încă o dată mîndri că sîntem români. Şi mai mîndri că sînt români se vor simţi notabilităţile naţiei, politicienii. O zi, două vor curge mii de metri cubi de laude lichide, care vremelnic vor lua locul lăturilor pe care candidaţii şi staff-urile lor şi le toarnă în cap.
Vom încerca să explicăm, vom încerca să fim analitici. Nu vom recunoaşte că nici unul dintre noi, nici o secundă, nici cu o boare de gînd nu a anticipat ce se va întîmpla. Poate undeva a existat un fir de speranţă, dar exilat şi condamnat la oprobriul „specialiştilor”.
Ne vom face cumva părtaşi la lecţia pe care Simona i-a administrat-o Serenei. Fiindcă, fără exagerare, a fost o demonstraţie despre cum să demontezi piesă cu piesă o bombă atomică, nu o victorie seacă. Astfel, vom descoperi din nou că ea, Simona Halep, este a noastră, a tuturor românilor, că este chintesenţa binelui pe care îl posedăm cu toţii, bine care a fost împiedicat doar de ghinion să ne facă pe toţi la fel de puternici, de buni, de temuţi, de respectaţi.
Să încercăm să nu confiscăm victoria Simonei cu bucuria noastră! Nu avem nici un merit, nu am contribuit cu nimic. Nu ne interzice nimeni să o aplaudăm. Să o admirăm. Chiar să o invidiem lucid. Lucizi că jocul ei echilibrat, compact, precis, puternic, inspirat şi curajos vine dintr-un har de dincolo de muncă şi transpiraţie. Comuniunea Simonei cu excelenţa este înfricoşătoare. Asta cred că a simţit Serena atunci cînd a spus că nu îşi doreşte nimic altceva decît să meargă să se antreneze special pentru ea. Pentru Simona. Acesta este, bănuiesc, cel mai sincer omagiu pe care l-a primit românca imediat după ultima minge a meciului. Un mesaj şi un avertisment. O provocare ca semn al recunoaşterii campionului de către campion.