Linişte, pierde Halep!

O tăcere asurzitoare s-a aşternut peste înfrîngerea Simonei la US Open. Era de aşteptat.

Mirjana Lucici Baroni a pierdut meciul din turul 4 de la US Open, fiind învinsă de italianca Sara Errani. Mai complicat decît o arată acel 0-6 […]

O tăcere asurzitoare s-a aşternut peste înfrîngerea Simonei la US Open. Era de aşteptat.

Mirjana Lucici Baroni a pierdut meciul din turul 4 de la US Open, fiind învinsă de italianca Sara Errani. Mai complicat decît o arată acel 0-6 din setul decisiv. Mirjana Lucici Baroni o eliminase acum cîteva zile pe Simona Halep, iar partida cu Errani urma să ne ofere un răspuns. A fost o zi proastă a jucătoarei noastre ori Mirjana, greu încercata veterană croată, fusese o adversară subevaluată? Simţiţi că ambele întrebări conţin o doză substanţială de adevăr? Dacă da, înseamnă că sîntem pe aceeaşi lungime de undă a percepţiei tenisului. Dincolo de festivismul găunos şi de heirupismul halepian care a însoţit victoriile (încă) numărului 2 mondial. Dincolo de bucuria sinceră că avem o jucătoare de top mondial, dar mai ales dincolo de lozincile retarde din categoria „Mîndri că sîntem români”, care de-abia aşteaptă prilejul să iasă la lumină.

Cristian Tudor Popescu are două observaţii corecte în articolul succesiv înfrîngerii Simonei. Halep trebuie să îşi tragă sufletul, scrie editorialistul, explicînd şi sensul metafizic al invocatei zăbave printr-o parabolă cu indieni din Amazonia. A doua remarcă a lui Cristian Tudor Popescu se referă la tăcerea care însoţit recentul eşec. Mediatică, explică CTP, dar şi la nivelul consumatorului de sport în general, îndrăznesc să lărgesc eu cadrul. Există în tăcerea asta germenii nerecunoştinţei? Probabil că da, în măsura în care patria ar trebui să-i fie recunoscătoare Simonei Halep. Dar Simona Halep nu este o întreprindere de stat, ci una absolut privată. Aşa stînd lucrurile, cetăţenii români nu au datoria civică să bocească eliminarea prematură a vedetei lor. Ce deranjează în toată povestea este ipocrizia vopsită în sentiment de orgoliu naţional la victorii şi indiferenţa cinică la înfrîngeri. Nu era nevoie de un priveghi carpato-danubiano-pontic, ci de mai multă solidaritate. Constat, nu cert pe nimeni.

Mi-am acordat un răgaz înainte de a scrie despre episodul US Open 2014 din cariera Simonei Halep. Cum ar veni, mi-am tras sufletul, ca indienii din Amazonia. Mizam pe decantarea impresiilor. Eşec! Nu am o convingere fermă nici acum. Nu mi se pare că între Simona şi Wim Fissette ar fi o „chimie proastă” cum susţine Cristian Tudor Popescu în acelaşi editorial. Dimpotrivă, Simona şi-a îmbunătăţit multe lovituri cu Fissette alături. Poate că nu are un plan B, cum pretinde CTP, dar e posibil ca în încăpăţînarea ei proverbială Simona să-l fi refuzat. Mi se pare însă că o cauză a eliminărilor premature de la New Haven şi Flushing Meadows este pierderea liniştii. Simona se poartă ca un om perturbat. Pe Simona o înconjoară prea multe interese comerciale şi prea puţine persoane dezinteresate. Sau măcar plătite să se ocupe de profesia ei, în perspectivă imediată şi pe termen lung.

Oameni de meserie care au văzut-o la ultimele antrenamente dinaintea plecării spre circuitul american povestesc despre o stare de nervozitate nefirească a campioanei noastre. Simona s-a trezit peste noapte un „asset” care atrage publicitate, sponsori. Bani pe care îi produce imaginea ei şi bani care i se întorc ei din contractele încheiate. Simona a intrat într-o lume alambicată. Bogată şi nemiloasă. Dacă va supravieţui moral, va progresa şi sportiv. Dar nu îmi cereţi un pronostic, nu mă pricep!