Avertismentul Di Maria
Există imagini pe care nu dorim să le revedem. Chiar dacă afectează „calitatea spectacolului sportiv”.
El Clasico este un fel de Super Bowl al europenilor. Am inversat planurile pentru a pricepe că buricul planetei sport&business este revendicat nu doar de […]
Există imagini pe care nu dorim să le revedem. Chiar dacă afectează „calitatea spectacolului sportiv”.
El Clasico este un fel de Super Bowl al europenilor. Am inversat planurile pentru a pricepe că buricul planetei sport&business este revendicat nu doar de săracii foarte bogaţi spanioli, ci şi de bogaţii-lipsiţi-de-scrupule-lupi de pe Wall Street. El Clasico, un Super Bowl mai sărăcuţ, prizat inclusiv în ţările Lumii a 3-a. Asta e perspectiva Lumii Noi asupra marelui meci al Lumii Vechi. Partida partidelor, frumuseţea frumuseţilor şi Everestul superlativelor. El Clasico, ciocnirea marilor fotbalişti ai Realului şi ai Barcelonei. El Clasico, duelul între antrenori celebri. Tactici, şicane, capcane. O, da! Mai ales cînd ei se numeau Jose Mourinho, detestatul, nesuferitul Jose, şi Pep Guardiola. Simpaticul şi fermecătorul Pep. Acum, cu Gerardo Martino şi cu don Carlo Ancelotti, lucrurile au devenit mai nesărate şi, parcă, mai XXL.
Meciul de pe Santiago Bernabeu a avut de toate. Intensitate, dramatism, nervi, mari greşeli, mici capodopere. Goluri, Messi, Cristiano Ronaldo. Fotbal, în special fotbal dus într-un ritm demn de cei mai frenetici comentatori. Ritm. Probabil că ritm este cuvîntul cheie în care trebuie privit ultimul El Clasico. Nu ştiu alţii cum sînt etc, etc, amintiri din copilărie, poate dintr-un alt fotbal, dar eu am terminat meciul obosit. Ultimul fluier al controversatului Undiano Mallenco m-a găsit epuizat, aproape în stare de leşin. Cu o senzaţie de rău fizic.
Aşa ca Di Maria după faza primului gol madrilen, înscris de Benzema chiar după un raid al aripii argentiniene. Au fost acolo, pe teren, şi acasă la noi momente de alarmă. După ce s-a îmbrăţişat cu ai lui, Di Maria s-a aşezat pe vine, apoi s-a întins pe gazon. Mai văzuserăm secvenţa asta şi nodul în gît se instala confortabil, stăpîn peste panica noastră. Imagini nechemate ale căderii definitive, dincolo de inutile figuri de stil, în numele unei glorii postume. Nici măcar! Antonio Puerta, Miklos Feher, Ştefan Vrăbioru, Cătălin Hîldan. Fabrice Muamba salvat de un defibrilator sosit la timp. Sau poate de Altcineva.
Alarmă falsă. Di Maria a jucat în continuare. Alarmă falsă? Messi vomită tot mai des pe teren, Valencia este împins să lupte trei sferturi din meci pentru United cu un ochi tumefiat care l-ar fi făcut inapt şi în boxul profesionist. Ghicesc ce gîndiţi. Pierdem fumuseţea fenomenului sportiv în bănuieli nefondate despre suprasolicitarea organismului sportivilor. Despre doping. Dopingul, obsesia ziariştilor. Aşa este. „Obsesia” britanicului David Walsh de la Sunday Times a făcut posibilă scoaterea din circuit a lui Lance Armstrong. Şi nu a lui Armstrong, ci a ideii de campion bionic, care nu oboseşte niciodată.
De fapt, lupta este pentru viaţă. Pentru o viaţă în care nu mai este nevoie de slow motion pentru a înţelege o fază de fotbal. Pentru o viaţă în care o etapă de Tur al Franţei ar dura mai mult şi cu două ore decît acum, iar Felix Baumgartner nu ar sări cu paraşuta din stratosferă. Aveţi impresia că fără toate recordurile astea am fi mai săraci?