Ultimul apărător. De fapt, primul

Amintiri dintr-o lume cu mai mulţi fotbalişti şi cu mai puţini jucători de fotbal.

Niciodată nu am apucat să vedem tot ce era de văzut pe lumea asta. Dar eu l-am văzut jucînd pe Costică Ştefănescu. Spre deosebire de colegul […]

Amintiri dintr-o lume cu mai mulţi fotbalişti şi cu mai puţini jucători de fotbal.

Niciodată nu am apucat să vedem tot ce era de văzut pe lumea asta. Dar eu l-am văzut jucînd pe Costică Ştefănescu. Spre deosebire de colegul meu Gabi Berceanu, l-am văzut. La Steaua, ca mijlocaş. Apoi la Craiova, ca libero. Am privilegiul vîrstei sau poate handicapul acesteia. Sigur, să nu exagerăm! Nu i-am prins pe Zavoda, Petchowschi, Apolzan sau Ozon. Pe Baratki şi pe Bodola, nici atît. Dar pe Costică Ştefănescu, da. De aceea, aş vrea să vă povestesc despre fotbalistul Costică Ştefănescu. Pentru că el aparţinea cu drepturi depline clasei aristocratice a fotbaliştilor într-o vreme cînd ei, fotbaliştii, nu fuseseră bătuţi numeric de jucătorii de fotbal.

Mărturisire grea. A fost o vreme cînd nu-l iubeam pe Ştefănescu. Parcurgeam etapa aceea ciudată a trecerii de la copilărie la adolescenţă, cînd te blindezi cu o mulţime de convingeri definitive. Cînd idolatrizezi şi urăşti cu o uşurinţă copleşitoare. Şi pentru că, dintre fotbaliştii români, obiectul adoraţiei mele era Dinu, trebuia să îl detest pe Ştefănescu. Asta ca să nu zic mai mult. Ştefănescu începuse să îi ia locul lui Dinu la echipa naţională, lucru care mi se părea inadmisibil. O nedreptate strigătoare la cer, pe care doar reprofilarea lui Cornel Dinu ca mijlocaş de închidere mi-o mai îndulcise. În sfîrşit, aveam două săbii şi cîte o teacă pentru fiecare.

Pe timpul acela, postul de ultim apărător ţinea moda în sportul-rege. Un libero de clasă asigura liniştea oricărei echipe. Dacă atacantul era pîinea fotbalului, liberoul era vatra. De acolo, din marginea careului de 16 metri, izvorau calmul, echilibrul, eleganţa. Siguranţa. Un libero cu minte limpede, ochi pătrunzător şi picior sigur valora aproape cît un vîrf de rasă. Costică Ştefănescu le avea pe toate, iar selecţionerii de atunci nu se înşelau. Ţinea capul sus, pasa inteligent. Nu se panica niciodată, alegea traseele cele mai potrivite. Ajunsese libero la sugestia lui Adrian Păunescu, semn că poeţii, inclusiv cei de curte, au şi momente de inspiraţie autentice. Costică jucase la Steaua şi fusese dat la schimb cu Sameş în 1973. La 22 de ani îşi începea adevărata viaţă de fotbalist. Roş-albaştrii cîştigau un stoper de fier, oltenii, pe viitorul libero al naţionalei.

Ştiu ca toată lumea că Ştefănescu se află într-o „situaţie nu prea fericită a vieţii”. Numai un om cu delicateţea lui putea inventa această formulare! Mai ştiu că luptă în tăcere, cu o discreţie exemplară. Aşa ca pe teren, acolo unde tot ce-l înconjura devenea parte a firescului. Am învăţat greu să ţin la el, iar acum, cînd am reuşit, pricep că timpul este mare nostru adversar. Apoi, vine la rînd memoria cea trădătoare.