A cui este gimnastica? Dar onoarea?
Noul cod de punctaj a transformat o disciplină interesantă şi dinamică în ceva accesibil doar iniţiaţilor. Iar noi jucăm rolul de ignoranţi care se simt furaţi
Despre gimnastică. Despre gimnastica văzută de oamenii din tribune sau din faţa televizorului. Prin […]
Noul cod de punctaj a transformat o disciplină interesantă şi dinamică în ceva accesibil doar iniţiaţilor. Iar noi jucăm rolul de ignoranţi care se simt furaţi
Despre gimnastică. Despre gimnastica văzută de oamenii din tribune sau din faţa televizorului. Prin antiteză cu gimnastica arbitrilor şi arbitrelor. Păi, nu vorbim despre acelaşi lucru? Nu, nici pe departe, gimnastica arbitrilor este alta decît gimnastica publicului. Ne uităm cu toţii la acest sport, nu mereu, doar atunci cînd ne interesează – hai un test de sinceritate, urmărim gimnastica doar la evenimente planetare, nu este pîinea noastră zilnică, nici a noastră, a celor care scriem despre ea, nici a celor care ne ceartă amarnic că nu scriem cît ar trebui/merita -, dar atunci cînd stăm lipiţi în faţa televizorului şi aşteptăm încă o medalie a Cătălinei, încă o minune a Sandrei, ei bine, de-abia atunci ne simţim cu adevărat ignoranţi, dacă nu proşti de-a binelea, căci impresiile noastre sînt în contradicţie cu ale brigăzii care împarte notele.
Care note nu mai sînt de mult note, ci nişte puncte oferite parcimonios după un cod complicat, inaccesibil publicului larg. Ni s-a atras cu blîndeţe atenţia că medalia de bronz de la bîrnă, care i s-a strecurat printre degete Cătălinei Ponor, nu a fost furată de americani cu sprijinul brigăzii care a dat curs contestaţiei antrenorului Alexandrei Raisman. Ce mai conta că eleva lui Brestyan, alias Breştean, a primit în urma contestaţiei exact zecimea care o egala pe româncă şi îi lua medalia pe gradul de dificultate superior al exerciţiului? Tot aşa, am fost puşi la punct cînd am îndrăznit să dăm glas perplexităţii care ne-a însoţit cînd am văzut punctajul Cătălinei pentru exerciţiul la sol. Ni se păruse nouă, dar şi celor mulţi din sala londoneză care au fluierat la afişarea notei, că execuţia româncei fusese mai exactă, mai fluentă şi mai elegantă decît a domnişoarei Raisman.
Şi ni s-a dat iar în cap cu codul de punctaj, cu coeficientul de dificultate superior al exerciţiului fetei din State. Politicos, dar ferm. Nu înţelegeţi o dată pentru totdeauna că americancele nu sînt avantajate? Să vă iasă din cap prostiile astea, nu vă persecută nimeni, nu este nimic ocult, nu există ţări puternice şi ţări vasale, lumea nu se împarte în ţări care contestă şi ţări care acceptă contestaţiile!
Am rămas cu gustul searbăd al lipsei de reacţie a oficialilor români. Al supercorectitudinii lor politico-olimpice. Domnii responsabili ai delegaţiei române s-au aliniat cu mutre triste, care mimează demnitatea. Apare totuşi o problemă. Atitudinea asta de resemnare şi de asumare a condiţiei umile în sistem dă efecte secundare cu nostalgii legate de Olimpiada de la Moscova, cînd a existat un protest oficial cauzat de arbitrajul ostil dirijat de sovietici. Oroare, nu cumva comuniştii aveau mai mult sînge în instalaţie?
Am priceput, toţi cei care ne simţim cumva deposedaţi de arbitrajul de la gimnastică artistică (artistic, ca la fotbal, cu regulamentul în mînă) trebuie să ne ruşinăm pentru forma noastră primitivă de patriotism care include noţiuni ca mîndrie, onoare, revoltă. Ca dovadă a uriaşelor noastre lacune, nu înţelegem nici măcar cum poate lua medalie, eventual de aur, o gimnastă care tocmai a căzut în fund. Ce sport este acesta care permite aşa ceva, cui i se adresează? Nouă, adică proştilor din sală şi de la televizor, în nici un caz.