Danemarca nefardată
V-aţi gîndit vreodată ce ar fi dacă şi noi am încerca să jucăm ca danezii lui Morten Olsen?
Au început să-mi placă tot mai mult echipele simple şi sincere. Echipele muncitoare, curajoase, demne. Outsiderii veritabili. Ca Danemarca. Am început să […]
V-aţi gîndit vreodată ce ar fi dacă şi noi am încerca să jucăm ca danezii lui Morten Olsen?
Au început să-mi placă tot mai mult echipele simple şi sincere. Echipele muncitoare, curajoase, demne. Outsiderii veritabili. Ca Danemarca. Am început să detest echipele trufaşe şi blazate, care consideră că victoria le aparţine de drept. Îmi displac echipele care se hrănesc din toanele vedetelor, care poartă frustrările acestora. Ca Olanda.
Sneijder avertizase. Prea înalt, prea uscat, cu multe fire de iarbă artificială între cele naturale. Gazonul, adică. Din cauza acestuia, olandezii au şutat de 36 de ori la poarta lui Andersen şi n-au reuşit golul. Păi, numai Robben, drăguţul de Robben, de cîte ori a tras el la poartă după schema consacrată, cînd îşi face mingea pe stîngul, driblează în lateral unul sau doi adversari şi şutează cu sete peste transversală? Robben, emblema ghinionului cu repetiţie. Marca înregistrată a precipitării, a lipsei de concentrare. Şi frumuşelul de Van Persie a încercat cîteva execuţii de fineţe, dar balonul e rotund şi joacă feste chiar şi celui mai bun fotbalist din Premier League. Mai un luft, mai o minge bărbierită.
Dar cel mai mult şi mai mult am apreciat spiritul de grup al batavilor, omogenitatea şi coordonarea lor la fazele fixe. Ca atunci cînd fundaşul Vlaar l-a făcut knockout pe Ibrahim Affelay, la o fază în careul danez. Mint totuşi, cel mai mult şi mai mult m-a impresionat felul în care a condus Olanda de pe margine Bert Van Marvijk. Ce strateg! Ce calm olimpian! Ce schimbări inspirate! Cum naiba să pierzi cînd termini meciul cu 5 atacanţi pe teren? Van Persie, Robben, Huntelaar, Kuyt, Van der Vaart. O chintă royală. Şi cum ne-au mai răscolit ei amintirile de la barajul cu Slovenia! Şi cum mai semăna Bert, elegantul şi grizonatul Bert, cu Gică al nostru, regele Hagi!
Exagerez. Bineînţeles. Glumesc. Evident. Olanda rămîne o echipă peste puterile naţionalei noastre aşa cum arată ea acum. Ce ar fi însă dacă România şi-ar propune să joace aşa ca Danemarca? I-ar trebui un portar ca Andersen, nişte fundaşi ca Agger sau Kjaer, măcar un mijlocaş care să-i semene lui Krohn-Dehli (Florescu!?, Tănase?!) şi un vîrf cu forţa şi abilitatea lui Bendtner (Daniel Niculae? Marica?). Peste toate, ne-ar face trebuinţă un antrenor ca Morten Olsen. Un tip echilibrat care înţelegea să-şi aplaude jucătorii după o imensă ratare, cu mulţumirea că o parte a muncii dinainte de meci se vede acolo, sub privirile uluite ale unei lumi întregi.
Îmi plac danezii pentru că se comportă ca nişte oameni liberi. Cînd atacă, atacă, iar cînd se apără, se apără. E ceva proaspăt în apariţia lor, ceva frumos în mod natural. Danemarca este o echipă nefardată. Danemarca este replica pe care ar fi bine să o primească din cînd în cînd marile puteri ale fotbalului. De fapt, Danemarca este imaginea adevăratei democraţii a fotbalului.