Pașii nevăzuți ai lui Nicolae Badea

Cu un sac de bani în spate, fanii DDB au nevoie de cineva să le conducă pașii pe căile finanțării, iar Nicolae Badea a apărut pe nevăzute lângă ei

Au fost vremuri când menționarea numelui lui Nicolae Badea într-un articol era o acțiune curajoasă. Nu, nu vă închipuiți că Badea suna patronii de presă să le ceară să-i dea afară pe autori, așa cum făcea George Becali într-un acces de furie. Badea era mult mai subtil, iar prietenul George Copos încerca să-l copieze, însă lui nu-i ieșea atât de bine.

Copos era mai mieros, dar pierdea calul din frâu când spunea că “știți, noi suntem prieteni cu familia Voiculescu”. Noi, adică el, te amenințau voalat că îți poți pierde locul de muncă. Badea, în schimb,  suna patronii, dar o făcea atât de discret, pe un ton mucalit, încât aceștia se distrau întâi și abia apoi realizau că telefonul era de fapt o reclamație, venită de la un prieten, care-i putea lăsa fără anumite contracte de publicitate. 

Și atunci făceau ei presiuni asupra ziariștilor. Urmele lui Badea dispăreau ca urmele de pași în zăpadă, într-o noapte cu viscol. 

Din vechea generație de finanțatori din fotbalul românesc, Nicolae Badea e cel mai greu de citit și de decodat. El însuși om care se recomandă ca “aparținând domeniului tehnologiei informației”, Nicolae Badea e elogiat de Cornel Dinu la șuetele cu prietenii și descris ca afaceristul care a plecat în America după Revoluție ca ginerele unui temut demnitar comunist și s-a întors cu licențele pentru România la cele mai cunoscute firme private din lume. Pe scurt, un vizionar împins în față de timpuri și de o intuiție remarcabilă, o viziune – proprie sau poate învățată – că planurile cincinale vor fi înlocuite cu proiecții bugetare, marje de profit și magicul EBITDA, rostit acum ca “Tatăl nostru” în blocurile corporatiste de sticlă. 

Badea era în anii ’90 printre puținii oameni de afaceri cu o imagine mai apropiată de capitalismul occidental decât de forma orientală prin care bâjbâiau comuniștii scăpați în lumea privată ca niște sălbatici cowboi de afaceri. La finele deceniului, imaginea lui s-a lipit de cea a clubului Dinamo.

Asocierea părea predestinată. Fostul club al Securității trăia încă în umbra Ministerului de Interne – dovadă și lista cu zeci de generali fondatori ai ACS FC Dinamo, asociația preluată de Badea în 1999 – și se scurgea din picioare în așteptarea unui investitor care să nu arunce cu banii clubului pe taxiuri elvețiene, așa cum o făcuse lunaticul Vasile Ianul.

Capitalism sub formă de împrumut

Badea a adus imagine. Cornel Dinu avea expertiză fotbalistică. Borcea a crescut lângă Dinu și a dezvoltat moduri de lucruri pe care Badea nu le putea pune personal în practică. Alături de ei au venit prietenii impresari ai lui Dinu și apoi ai lui Borcea, Ioan și Victor Becali. Clubul a început să ridice din nou capul, Dinamo a devenit un brand capitalist deși trăia pe un stadion garnisit încă berechet cu generalisimi rămași din cretacicul ceaușist. Ca un magnet, brandul Dinamo a adus alți și alți investitori dornici să se afișeze și să obțină privilegii de pe urma apropierii de gradele înalte din Interne. 

Toți o împrumutau pe Dinamo, iar Dinamo trebuia să producă pentru a-i mulțumi. Și Dinamo producea titluri, creștea cotele fotbaliștilor și genera plus valoare, în timp ce creditorii se plângeau că pierd bani. În schimbul creditelor, luat procente din anumiți jucători și făceau apoi cash-out personal la transferurile respectivilor fotbaliștilor.

Când construcția s-a năruit, procurorii au găsit sub ruine dovezi că nu investitorii, ci Dinamo avea o gaură neagră în buzunar. Prin ea se scurgeau bani nedeclarați din unele transferuri. 

Borcea, Nețoiu și frații Becali au fost condamnați în Dosarul Transferurilor, însă președintele Consiliului de Administrație al clubului, Nicolae Badea, a scăpat neatins. Cu un an înainte de încheierea procesului, într-un interviu rar acordat lui Cristian Geambașu, spunea: 

“Dinamo nu a suferit niciun prejudiciu material din aceste transferuri!”. 

E o afirmație contrazisă ulterior categoric de judecători. Deși apropierea de locul infracțiunii era periculos de fierbinte, Badea și-a pierdut pașii în zăpada inocenței. 

Ieșit de la Dinamo înainte de furtună, a susținut că s-a săturat de fotbal. A fost doar un alint căci desprinderea nu a fost reală. A păstrat o unealtă de presiune asupra lui Ionuț Negoiță, a înscris un club Dinamo în ligile inferioare și a continuat să împrumute bani în fenomenul care-l dezamăgise, după cum susțin numeroase surse din cadrul clubului Concordia Chiajna.

În toți acești ani, Badea a rămas la un “URL” distanță de întoarcerea oficială în fotbal, manevrând în umbră cu o abilitate remarcabilă. Chiar și acum, el negociază cu jucători contracte pentru noul Dinamo care încearcă să se scuture de efectul Cortacero. 

În ce calitate face asta Badea? Ce urmărește de fapt?

Misteriosul om de afaceri joacă pe cartea unui ajutor sentimental, un gest filantropic venit să susțină proiectul DDB pus pe picioare de fanii din peluza Cătălin Hîldan. Poate e adevărat, dar ar fi un gest surprinzător pentru un om de afaceri recunoscut drept un planificator redutabil. Fanii care coordonează salvarea clubului păstrează și ei misterul asupra rolului lui Badea, făcându-se că nu au habar de implicarea lui în proiect. Când sunt presați să răspundă, spun că Dinamo va supraviețui chiar și dacă “se va asocia cu dracu’” pentru a ieși din criză. 

Acum șapte ani, Nicolae Badea spunea pe tonul său imperturbabil:

“Întotdeauna un produs de masă, de consum, ca fotbalul, generează satisfacție o perioadă. Pe urmă, generează insatisfacție. Atunci e nevoie de o altă generație de produse, care să înlocuiască neajunsurile generațiilor anterioare”. 

E o profeție care trebuie ascultată pentru că vine de la un tip care a intuit minunea capitalistă. După epoca investitorilor-cămătari, Dinamo e acum în zodia fanilor-donatori. Un nou produs financiar s-a născut pentru a înlocui un neajuns. 

Cu un sac de bani în spate, fanii DDB au nevoie de cineva să le conducă pașii pe căile finanțării, iar Badea a apărut pe nevăzute lângă ei. Drumul spre salvarea lui Dinamo trece pe lângă pereți vechi pe care mai stă încă scris cu graffiti “Badea, pleacă, vinde, mori!”.

“Dacă noul stadion se aprobă, Dinamo e salvată! Nu vă dau nume, poziții, dar există oameni puternici și serioși care pot salva clubul ăsta cu condiția să iasă actele noului stadion. V-o spun cu toată seriozitate, dar să nu mă întrebați de unde știu”
Ion Marin