Tornada născută din durere

Liverpool e din nou o fiară înfometată. Deși au milioane în conturi, băieții de pe teren sunt la fel de lacomi ca fanii, iar Klopp i-a făcut să simtă legătura, să înțeleagă ADN-ul clubului

Sunt o mulțime de momente memorabile rămase din meciul ca o tornadă făcut de Liverpool marți seară. Multe sunt deja virale pe rețelele de socializare. 

Printre ele – mult mai puțin încărcat emoțional decât acel You’ll Never Walk Alone cântat la final de jucători și de antrenori, mulți cu lacrimi în ochi, în fața magneticei peluze The Kop – se află această poză. 

Messi, scăpat pe un culoar direct spre poartă, este încolțit de cinci bărbați în roșu. Era deja 3-0, minutul 66, și orice gol al Barcelonei ar fi împins-o pe Liverpool într-o misiune dincolo de limita posibilului. 

Poza vine dintr-un registru celebru. La Mondialul din 1986, tatăl fotbalistic al lui Messi, Maradona, era fotografiat în fața a șase jucători belgieni care așteptau neliniștiți, ca niște miei într-un țarc, un nou truc imprevizibil. Imaginea e simbolul acelui Mondial, al spaimei pe care argentinianul a băgat-o în adversarii întâlniți. 

Imaginea de marți seară arată altceva. Cel mai bun fotbalist din lume și, potrivit multora, cel mai bun din istorie e hăituit, așa cum doar lupii știu să hăituiască, iar Matip îl atacă. Van Dijk gândește deja mutarea viitoare și îi face semn lui Alexander Arnold să închidă spațiul din spatele germanului. 

Până la urmă, din fază au ieșit un fault, un galben pentru Matip și o lovitură similară celei din meciul tur, irosită de data asta de Messi. 

Poza e, însă, mult mai importantă. 

E descrierea perfectă a modului în care a învins-o Liverpool pe Barcelona după ce a hăituit-o – fără succes din cauza lipsei de noroc – și pe Camp Nou, săptămâna trecută. 

Bătută cu 3-0, ironizată și eliminată deja din Ligă de cei mai mulți dintre specialiști, o echipă lipsită de Messi și de Suarez ai ei –  adică Salah și Firmino – a alergat, a închis spații, a căutat slăbiciunile adversarei și a atacat fără oprire. Chiar dacă golul din start putea fi anulat de Barcelona în perioada de dominare de la mijlocul primei reprize, Liverpool și fanii ei au simțit tot timpul că accesul în finală va fi vămuit la sânge. 

Pentru că, în ciuda aparențelor, Barcelona a pierdut acasă suficient sânge încât nările prădătorilor lui Klopp să-l adulmece. Să-i simtă gustul metalic. Ocaziile de miercurea trecută, ratate de Mane, Milner și Salah, au însemnat răni în carnea Barcelonei, iar țesutul nu s-a lipit în cele șase zile scurse.

Ok, vor spune mulți, dar sunt destule echipe care au în rândurile lor prădători mai feroce decât băieții de la Liverpool. 

E perfect adevărat. 

Explicația se află în ADN-ul clubului. O echipă născută dintr-o clasă muncitorească de docheri, Liverpool a suferit mult la jumătatea secolului trecut în liga secundă, o durere din care s-a născut o frustrare lacomă. 

În timpul lui Bill Shankly și Bob Paisley – managerii legendari cântați în obsesivul “Allez, allez, allez” pe care l-ați auzit cu siguranță marți în boxele televizorului – , Liverpool și-a potolit foamea, ajungând la începutul anilor ’80 cea mai bună echipă din lume. Dalglish a câștigat apoi trofee pentru că Liverpool prinsese gustul, iar adversarii îi luaseră, visceral, frica. 

Dar a apărut autosuficiența, iar clubul a rămas în urmă în anii ’90. Houllier și Benitez i-au readus mândria europeană, însă foamea de titlu a devenit disperată. 

În această nouă perioadă de frustrare a apărut Klopp, neamțul care umblă întâi în rotițele minților și ale sufletelor jucătorilor și fanilor și abia apoi face planuri tactice. Foamea disperată din club a fost canalizată din nou în energie pură. 

Așa s-a întâmplat în 1977, cu Saint Etienne, la fel a fost pe 25 mai 2005, la finala de la Istanbul. Stăteam la pauză în tribuna de pe Ataturk privind în gol și, din gol, în ecranul telefonului. Era 3-0 pentru Milan, deși Liverpool nu jucase atât de rău. Prietenii din țară îmi trimiteau mesaje ironice: 

“Sunteți rușinea Europei!”, “Te-ai dus degeaba până acolo!”. 

Cu siguranță, mesageriile tuturor celor 40.000 de fani veniți la Istanbul erau pline de SMS-uri similare. 

Și atunci s-a auzit “You’ll Never Walk Alone”. Întâi ca un strigăt de durere, de disperare, de foame. Apoi, cu cât energia pătrundea în alți și alți zombi cu ochii goi, au apărut îndârjirea, revolta, furia. Tornada de energie prindea formă și urma să-și lase coada lacomă pe gazon. 

Era nevoie de un gol rapid. A venit. 

Într-un sfert de oră din a doua repriză, acoperișul solid al rezultatului lui AC Milan a fost smuls și risipit violent în aerul electric al Bosforului. 

Veteranii care au fost acolo în acea seară de mai 2005 înțeleg perfect ce s-a întâmplat marți pe Anfield Road.

Liverpool e din nou o fiară înfometată. Deși au milioane în conturi, băieții de pe teren sunt la fel de lacomi ca fanii, iar Klopp i-a făcut să simtă legătura, să înțeleagă codul din ADN-ul clubului. În astfel de momente, aerul începe din nou să se învârtă amenințător. 

Acum un an, la Kiev, energia s-a descărcat prematur prin brațele nefericitului Karius. 

Dar, pe 1 iunie 2019, la Madrid, adversara lui Liverpool va simți din plin forța strânsă în ochiul furtunii. A mai trecut un an, s-a adunat și mai multă suferință, iar oricine va vrea să facă față tornadei va trebui să fie suficient de curajos încât să iasă în față și să o înfrunte.