”Mobilitatea gleznelor noastre”

1996, Reykjavik, România - Islanda 4-0

A fost odată, în octombrie 1996, un 4-0 cu Islanda, la Reykjavik, în preliminariile Mondialului ’98. În 2020, după 24 de ani și ratarea unei calificări tot la Reykjavik, acest articol puțin cunoscut sper să provoace o inteligentă melancolie. Dacă nu, nu.

N-am numărat, dar nu cred că a trecut mai mult de 1 minut după acest 4-0 cu Islanda, că au și început să bubuie adevărurile năzuroase: Islanda? Modestă! Slabă! N-am avut ce face cu ea… După 1-2-ul cu Emiratele Arabe se titra pe 6 coloane că Europa va muri de râs. N-am văzut, n-am citit nimic în acest sens. Acum, ce-o să facă Europa? O să constate, ca și noi, că dintre toate meciurile pentru Mondialul ’98, singurele victorii în deplasare la 4 goluri diferență au fost acelea ale României și campioanei europene.

Săpături în statistici

Cei mai scrupuloși vor căuta în statistici de când Islanda asta tot mai incomodă, cu jocul ei de băieți bine trecuți prin școlile profesionale anglo-germane, n-a mai luat acasă un 0-4. Europa ne va lăsa să ne disprețuim singuri victoriile. Căci asta știm, ăștia suntem: indignați nevoie mare la orice eșec, năzuroși la victorii în numele unei exigențe cu care dăm și în gropi. Cale de mijloc n-avem, dar nici nu o căutăm, că sună a mediocritate. Acest 4-0 nu e deloc mediocru, e întâi de toate normal. Iată o calitate cu care nu știm ce să facem, o râvnim uneori și dacă apare o luăm la mișto, specialitatea casei.

Normalitatea ca virtute

România a învins Islanda jucând din ceea ce știe. Nici mai mult, dar nici mai puțin fiindcă nu-i puțin ceea ce știe. Normalitatea cere ca exact cu ceea ce știe să se califice pentru Paris, dar e clar că echipa aceasta glorioasă – da, glorioasă, a nu se uita Mondialul ’94! – nu va mai putea fi alta și nu va juca altceva, ca orice om matur pe care, cum se spune, nu-l mai schimbi.

Nu sunt nemulțumit, nu mă consider lipsit de exigență. Având această bază morală, cred că posed dreptul să mă entuziasmez – exact așa, acesta e cuvântul! – de două realizări de la Reykjavik, acolo unde, după expresia memorabilă a lui Cornel Dinu, a învins „mobilitatea gleznelor noastre”: meciul lui Dan Petrescu, care ne-a impus adevărul că avem în el cel mai bun fundaș român, meseria asta de fundaș neavând la noi clasici; cele două centrări ale lui plus golul propriu-zis rămân în antologia profesiunii, după cum ar fi drept ca a doua lui repriză din Islanda să intre în vocabularul nostru ca „o repriză a la Dan Petrescu”;

apoi, meciul lui Hagi, generos din primul minut, impulsionând întreaga echipă, făcând primul gol, marcându-l cu capul pe al doilea, într-o execuție care ar trebui, și ea, să rămână lângă golul de la centru; ca totul să culmineze cu faza aceea imediat după 2-0, când, în apărare, deposedând adversarul, lămurește totul printr-o pasă cu călcâiul declanșând un contraatac… o capodoperă, ceva anormal de frumos! Mai pot băieții aceștia să ne mai ofere scene anormal de frumoase? Piei, satană!

15 octombrie 1996