„Mai bine cu înjurături decât fără spectatori!”

Cu Barry Ferguson, Florin Tănase și Mario Neuer într-o problemă-cheie

Partizan încăpățânat al ideii că trebuie să judecăm toate fenomenele pe o parte și pe alta, orice adevăr cu contraadevărul său, săptămâna trecută mi-a stat pe cap pagina Gazetei de vineri, în care Barry Ferguson, fundașul legendar al lui Glasgow Rangers, deplângea cu vehemență starea acestui fotbal de azi, fără spectatori în tribune. O spunea fără vreo nuanță: „Stadioanele goale, țipetele cu ecou, lipsa intensității, a atmosferei și a pasiunii – pur și simplu, asta nu este fotbal!”.

Lipsa indulgenței
Mergea până acolo încât recunoștea că la meciurile din prima etapă a Bundesligii, după 20 de minute, s-a chinuit să rămână atent: „Pentru mine, fotbalul a fost mereu despre suporteri, mai ales fotbalul scoțian”. Încercam să-l înțeleg, ca unul care s-a uitat neclintit la acele meciuri ale ligii germane. Și nu numai eu. Nici Ilie Dumitrescu, nici Ionuț Angheluță, nici Dan Ștefănescu, nici Andrei Tivilichi, niciun comentator sau telespectator nu a declarat că s-ar fi chinuit ca scoțianul suportând tribunele goale. Să fi fost noi mai indulgenți?

O crimă fără public
Ferguson invoca încă un element: fără fani, îi lipseau înjurăturile lor, cum fusese odată, în 2005, pe un San Siro cu Inter Milano, cu porțile închise, doar cu vreo două duzini de fani scoțieni – îngrozitor! În pustiul stadionului, auzea câte o voce cunoscută din tribună la orice ratare a unei pase: „La naiba, Ferguson, asta e o crimă!”. Încheia categoric: „Dacă asta va face parte din noul normal, e înfricoșător!”.

Înjurătura și saliva
Am insistat pe argumentarea lui Barry ca să pun în valoare ceea ce îmi apare azi ca expresia cea mai reușită a acestei probleme, a absenței fanilor. Ea sună așa: „Mai bine cu înjurături decât fără spectatori!”. E și mai bine zis decât tot ce a invocat scoțianul. Îl felicit pe Florin Tănase – sunt gata să mi-o asum și eu, o dau și ca titlu -, nimeni nu mi-a explicat mai bine senzația fotbalistului într-o arenă cu tribunele pustii. Cu un anume tupeu, scriu că e o „reabilitare” a înjurăturii în noile condiții de joc; n-o poți interzice, oricât ar fi de imorală, e normală între fanul dezamăgit și nefericitul din iarbă, așa cum a fost acceptată saliva ca o normalitate a fotbalistului dezgustat de ghinion.

Nuanța lui Neuer
Numai că imediat vine și contraadevărul acestor idei. Neuer, portarul în mare formă al unui Bayern deja campion, ale cărui ultime meciuri numai plictis nu au produs, Manuel Neuer susține, nici mai mult și nici mai puțin, că această tăcere a betoanelor a îmbunătățit comunicarea între fotbaliști. „E un avantaj uriaș!”. Firește, el nu cerea să se joace mai departe cu fotografiile suporterilor în tribune, el avea în vedere nuanța aceea ascunsă în orice adevăr care pare categoric, nuanța deloc dispusă să ne sară în ochi.

Adevăr marca Petrescu
Și dacă am ajuns la Neuer, găsesc întru totul normal să ne gândim la un coleg de-ai lui în meseria asta de portar numit Arlauskis, din meciul acela ciudat în care CFR Cluj – jucând foarte slab, după ochiul îngrijorat al antrenorului ei, dar ca niciodată mai calm pe banca tehnică – câștigă conform rețetei lui cu puțin mai mult noroc și cu 1-0 (autogol!). Același Dan accepta că „fără Arla în poartă pierdeam cu 5-2″… Asta nu mai e o nuanță, e un adevăr greu contestabil.