Un sistematic ”însă”

La ora când Klopp și Simeone se declară la fel de mândri

Cu inteligența lui cuceritoare, Jurgen Klopp a fost ca de obicei captivant după eșec: nu a vrut să fie cel mai patetic învins, s-a declarat mândru și a adorat cele 90 de minute excepționale ale băieților lui, a invocat lucid nenorocul și a mai avut loc pentru o discutabilă ironie: cică el nu înțelege stilul lui Simenone, „al unor jucători de clasă mondială care se apără pe două linii”…

Ca în final să ridice mâinile și să accepte că Atletico a meritat victoria. A jucat în învingător cel puțin moral, a fost exemplar în sportivitate.

Dar cele 30 de minute de prelungiri?

Există însă un „însă”, conform unui celebru calambur bucureștean emis odată la adresa unui tip foarte mulțumit de sine însuși: „Toată lumea are un dar, numai dumneata ai un însă”. Nu știu cum i l-aș traduce în engleza și germana lui, cum să-i diferențiez între „dar” ca substantiv și conjuncție și „însă”, ca obiecție.

Poate că ar înțelege când i-aș preciza că în afara celor 90 de minute excepționale s-au numărat însă 30 de minute ale unor prelungiri în care Liverpool a fost excepțional de catastrofală. Celebra apărare a lui Van Dijk, de care nimeni cu mingea la picior nu a trecut, a fost jalnică, depășită în sprinturile individuale, pe culoare inadmisibile, în atacuri-școală.

Niciodată Morata…

Nu am mai văzut defensiva cormorană incapabilă să deposedeze adversarul în duelurile umăr la umăr, asta ca să-l nu mai discutăm pe Adrian din poarta propriu-zisă. Niciodată nu l-am văzut pe Morata când juca în Anglia marcând atât de irezistibil în sprinturi-model. În fine, ca un cuprinzător „însă”, nu am trăit cu băieții lui Klopp un dezastru ca acela al unei remontade a adversarului de la 0-2 la 3-2 în 23 de minute ale prelungirilor.

Simeone are dreptul regulamentar la mândrie

Invocarea nenorocului în cele 90 mi-l face și mai stimabil, aș zice mai uman, fiindcă mi-l aduce la nivelul oricărui antrenor de-al nostru, din Staicovici sau din Giulești, după un meci în care am fost formidabili, dar ne-a biruit ghinionul. Îmi place și că Klopp nu se dă supraom și admite că „în ultimii 2 ani europeni am avut clipe norocoase”.
Dar și aici un „însă”. De ce nu-l înțelege pe Simeone cu jucătorii lui „de clasă mondială” care se apără „pe două linii”? Ce-i cu ironia asta foarte slabă? Las că și Simeone e azi mândru de ai lui. De ce nu ar fi? Nu mă duc să caut în colecție articolul în care, cam de când lumea îi detestă jocul, susțineam că are tot dreptul regulamentar să se apere exasperant. A reușit-o de nenumărate ori în Europa. Nu însă și în Spania.

Exasperarea aceluiași Simeone

Același sistematic „însă”: de multă vreme, în Spania nu a fost campion. Barca și Real, granzii Ligii, au știut întotdeauna cum să-l joace fără să-l ironizeze. Poate că asta îl exasperează și pe el: contează în lupta pentru titlu fără să-l cucerească. E campion într-o exasperare pe care Klopp nu o cunoaște, în numele dreptului suprem la diferență pe care n-avem dreptul să-l bagatelizăm.